Relatia personala cu Dumnezeu (1)

Deziderat sau inceput de drum. Nu stiu. Stiu doar, ca multa vreme i-am privit cu smerenie pe cei care stau de vorba cu Dumnezeu. Nu, nu cu smerenia aceea fina, luminoasa si linistita, ci cu smerenia in nuanta verde variabil a lui eu-nu-pot. Si verde nu vine, in cazul asta, de la invidie, ci mai curind de la vindecare, in stadiul ei embrionar de dorinta – una atit de puternica, incit nu m-a lasat sa citesc nici trei pagini din “Conversatiile cu Dumnezeu” ale lui N.D. Walsch. Da, dorinta continea atunci si rezistenta mea interioara la ideile si perceptiile altora. Vroiam dialogul meu personal cu Dumnezeu, iar a-l citi pe al lui Walsch si a ma regasi in vreo intrebare de-a lui sau in vreun raspuns, ar fi amenintat, in starea aceea de foame de comunicare, sa imi transforme "personalul" intr-un “copy-paste” cu izul inacrit al iluziei regasirii. Atit de blamatele rezistente interioare se dovedesc a fi, cel putin uneori, ghizi catre autentic sau, asa cum mai aminteam odata, "Aceeasi fortareata rezista celui care o ataca si ofera asistenta celui care o apara."( Frederick S. Perls). A dinamita cu ajutorul mintii propriile ziduri interioare a fost o experienta care mi-a potolit apetitul pentru imaginar, redindu-mi-l, in schimb, pe acela pentru real.