A fost...

Stiam ca locul acela ma topeste si ma aseaza intr-o forma noua, plina de viata – s-a intimplat asa de atitea ori, incit, atunci cind amestecul dintre mizeriile cotidiene si nelinistea interioara mi-au taiat cheful de a respira, am fugit. Copilul din mine a ales Vama cea draga, in speranta regasirii unei stari interioare cu acelasi nume. Evident si poate usor previzibil – am trait o mare dezamagire.

Nu, n-o sa incep sa scriu despre ce a fost Vama si nu mai este , despre betoane si kitch – s-a scris, cred, totul . Ce m-a atins, de data asta , a fost ipocrizia (in mare parte inconstienta) a “spiritelor libere” (unele – chiar cu pretentii de indrumatori in ale eliberarii) care populeaza locul si il transforma, incet-incet intr-o groapa de gunoi (nu doar spiritual, ci si fizic).


Vama a devenit locul de joaca preferat al jegului uman. O plaja ingropata in deseuri ce oglindeste manifestrea pulsiunii de a se scalda in propriul rahat a celor care nu au reusit sa depaseasca emotional despartirea de pampersi. Un sat in care lupta pentru propria sa conservare dusa impotriva invaziei progresului e un pretext, un slogan gol, asezat in opozitie cu tendintele distructive imbracate pacifist , cu imprimeuri florale si bijuterii ecologice.

Teribilisti decompensati, VOI ati imputit Vama, nu oamenii de afaceri care au dus toaleta in camera de hotel! Va deranjeaza la nivel declarativ confortul si banii si masinile scumpe (oare chiar va deranjeaza sau va folositi de idealul de saracie pentru a va scuza propriile lipsuri si frustrarile aferente?), dar nu va deranjeaza pungile pe care briza marii vi le lipeste, tandru, pe mutrele naclaite de transpiratie alcoolica…Sau o fi paharul de plastic gol care vi se freaca de picior singura voastra mingiiere la care tinjiti peste an si pe care, in consecinta, o cultivati aici, si oi fi eu foarte dura…

Ma doare sa vorbesc despre Vama la timpul trecut , cu atit mai mult cu cit stiu ca am descoperit-o si am iubit-o tirziu, atit in existenta mea cit si a ei. Pina in vara asta, insa, am sperat ca atunci cind voi implini 50 de ani, voi sarbatori acolo . Am pierdut ceva, odata cu “Vama mea” si poate ca asta ma doare, de fapt: nu jegul, nu lipsa de respect devenita valoare, ci a vorbi despre vise la timpul trecut. Si a recunoaste ca – da - chiar si visele mor.