Barcelona e o stare...

M-am mutat

2010-09-22T20:49:00.003+03:00

Aici, mai aproape de realitate:

http://barcelona.ablog.ro/

Acesta ramine locul unde visez.

Emotii de navetista...

2010-09-16T19:17:00.009+03:00

Almost sexual...

2010-09-07T10:41:00.003+03:00

L-am privit ceva vreme fix, sfredelitor, explicit, hotarita sa nu las iluzia de inabordabil creata de aglomeratia din jurul sau sa ma intimideze. “Vii?”. In citeva secunde eram in bratele lui, savurind senzatia de mingiiere continua. Nemiscarea in care m-a invaluit n-avea nimic pasiv sau dominator – il simteam cum ma invita, tandru, sa fac primul gest. Am ales sa mai stau un pic sa ma alint, sa torc si eu rasfatata de moment, sa il privesc (ei da – un pic provocator), sa ma fac una cu tremurul lui subtil.
Abia l-am atins si a tresarit, usor surprins ca nu m-am mai intors sa fug. Mi-a prins miinile si mi le-a eliberat, apoi, cu cite o mingiiere. Stiam ca e unul din momentele acelea, “atit de intens, incit as vrea sa nu se fi intimplat”, care impart viata in “inainte” si “dupa”, dar nu mai puteam da inapoi. Vroiam mai mult, cu fiecare gest, cu fiecare senzatie care cotrobaia prin mine, cu fiecare reactie a lui care o amplifica si o aprofunda pe a mea.
Incet si firesc, tandretea timida si-a facut loc spre pasiune. Nu mai era de-ajuns sa-l ating - cerea sa fie insfacat, oprit cu brutalitate, stirnit, din nou si din nou, cu violenta. Devenisem un amestec de placere, curiozitate si dorinta, sub forta caruia descopeream in mine reactii, gesturi si ritmuri despre care nu stiam ca exista.
M-am ridicat epuizata, tremurind si m-am indepartat, citiva pasi, pentru a-l mai privi o data, acum din perspectiva experientei traite impreuna. Imi astepta privirea si mi-a facut cu ochiul, complice, jucaus si constient de nazbitia pe care tocmai o savirsisem.
Am inceput sa rid. Da, Renault Clio RS 2 e o experienta completa: copil, iubit tandru si amant pasional. Esti libera sa alegi daca toti odata sau pe rind…

End of this road!

2010-09-04T10:41:00.002+03:00

"Poti dori ceva asa de chinuitor si de tare, incat indeplinindu-ti-se, nici nu te mai bucuri: te-a costat prea mult suflet!" Lucian Blaga

E o mare diferenta intre a-ti trai visele si a le folosi ca justificare a aminarii momentului.

Uneori, un vis e un “ce” care il ignora pe “cum”, sub scuza lui “cind”. Cind “ce” si “cind” devin una, constati ca nu mai ai “cum”. Si-atunci intrebarile incep sa muste, sa sfisie, sa nimiceasca, transformind coerenta realitatii in puncte izolate si ferme, al caror singur raspuns e tacerea. Tot ce-ti ramine de facut e sa pui acea ultima intrebare de care ai fugit sau a carei existenta ai negat-o: “CE????” Punctele devin durere pura si incep sa se apropie, sa se alature si sa contureze o alta realitate – nu, nu una paralela - ci una in care acel “ce” este desconspirat ca liant al unei iluzii. Si exclus.

A te detasa de propriile dorinte nu inseamna a renunta, ci a recunoaste ca uneori, un vis devine realitate tocmai pentru a-ti arata ca nu te defineste. Atasamentul (“…dar asta mi-am dorit, a fost visul meu”) si continuarea investitiei in pierdere (“am muncit atitia ani pentru asta…”) creeaza premisele unui trai blazat-nevrotic, iluzoriu-confortabil, epuizant, autodistructiv pe termen lung.

A urma un vis autentic, profund, nu costa suflet. Din contra – imbogateste sufletul. Asta e diferenta intre vis si iluzie.

Care vis?

Promo

2010-09-02T11:10:00.002+03:00

A fost...

2010-08-27T14:52:00.001+03:00

Stiam ca locul acela ma topeste si ma aseaza intr-o forma noua, plina de viata – s-a intimplat asa de atitea ori, incit, atunci cind amestecul dintre mizeriile cotidiene si nelinistea interioara mi-au taiat cheful de a respira, am fugit. Copilul din mine a ales Vama cea draga, in speranta regasirii unei stari interioare cu acelasi nume. Evident si poate usor previzibil – am trait o mare dezamagire.

Nu, n-o sa incep sa scriu despre ce a fost Vama si nu mai este , despre betoane si kitch – s-a scris, cred, totul . Ce m-a atins, de data asta , a fost ipocrizia (in mare parte inconstienta) a “spiritelor libere” (unele – chiar cu pretentii de indrumatori in ale eliberarii) care populeaza locul si il transforma, incet-incet intr-o groapa de gunoi (nu doar spiritual, ci si fizic).

Vama a devenit locul de joaca preferat al jegului uman. O plaja ingropata in deseuri ce oglindeste manifestrea pulsiunii de a se scalda in propriul rahat a celor care nu au reusit sa depaseasca emotional despartirea de pampersi. Un sat in care lupta pentru propria sa conservare dusa impotriva invaziei progresului e un pretext, un slogan gol, asezat in opozitie cu tendintele distructive imbracate pacifist , cu imprimeuri florale si bijuterii ecologice.

Teribilisti decompensati, VOI ati imputit Vama, nu oamenii de afaceri care au dus toaleta in camera de hotel! Va deranjeaza la nivel declarativ confortul si banii si masinile scumpe (oare chiar va deranjeaza sau va folositi de idealul de saracie pentru a va scuza propriile lipsuri si frustrarile aferente?), dar nu va deranjeaza pungile pe care briza marii vi le lipeste, tandru, pe mutrele naclaite de transpiratie alcoolica…Sau o fi paharul de plastic gol care vi se freaca de picior singura voastra mingiiere la care tinjiti peste an si pe care, in consecinta, o cultivati aici, si oi fi eu foarte dura…

Ma doare sa vorbesc despre Vama la timpul trecut , cu atit mai mult cu cit stiu ca am descoperit-o si am iubit-o tirziu, atit in existenta mea cit si a ei. Pina in vara asta, insa, am sperat ca atunci cind voi implini 50 de ani, voi sarbatori acolo . Am pierdut ceva, odata cu “Vama mea” si poate ca asta ma doare, de fapt: nu jegul, nu lipsa de respect devenita valoare, ci a vorbi despre vise la timpul trecut. Si a recunoaste ca – da - chiar si visele mor.

Clic...

2010-07-20T11:02:00.000+03:00

Explicitarea sensului este un demers rational inchistat, expresie a incapacitatii si/sau refuzului infantil de a integra experienta. Este produsul unei minti care nu a inteles, ci a invatat pe de rost sa nu mai caute vinovati in exterior si continua, inconstient, sa ii caute… in lumi paralele.

Relatia personala cu Dumnezeu (2)

2010-06-23T13:51:00.001+03:00

Revenind. Am esuat in dezvoltarea unei relatii in imagini si cuvinte cu Dumnezeu. Am imprumutat, insa, si am experimentat, maniera de relationare a celor in fata carora m-am smerit de neputinta. Ceea ce a fost, cindva, cautare, s-a dovedit, pe termen lung, relevant despre cei ce relationeaza intr-un anume fel cu Dumnezeu, si nu despre Dumnezeu.
Psihologii neaga existenta lui Dumnezeu, numindu-l “proiectie”. Misticii pun totul in circa lui Dumnezeu sau a demonilor, iar eu, nefiind nici psiholog, nici mistic, m-am asezat la mijloc si incerc sa conectez diferentele intre tabere.

E interesant de observat cit de nuantat e abordat Dumnezeu…Cum textul rugaciunilor il inzestreaza cu exact acele functii lipsa ale personalitatii celui care il abordeaza…”Doamne ajuta!”, “Ma-ncred in tine, Doamne”, “Doamne – arata-mi Calea”, “Faca-se voia ta, Doamne”, “Multumesc, Doamne”, “Doamne, nu ma lasa!”, “Hotaraste tu pentru mine, Doamne”, “Uite-ma Doamne, sint eu, fiul tau” , “Umple-ma, Doamne, de iubirea ta (fie si All-Love, daca pe Dumnezeu, in unele arii geografice, il cheama Allah si se pronunta cam la fel)”, “Doamne, iarta-ma!”si lista ramine deschisa…Neputinta, neincredere in sine, teama de abandon, lipsa iubirii, a recunostintei fata de semeni, incapacitate de luare a unei decizii, fuga de raspundere, dependenta, inhibitii profunde, teama de greseli, dificultatea de a ierta, dorinta de perfectiune (sau de RVD - 100)? Rezolva totul Dumnezeu. Noi nu trebuie decit sa stam intr-o rina si sa nascocim algoritmi magici de rugaciune. Nu ne bagam sa ajutam un prieten, ca-i “voia Domnului” sa-i fie nasol, nu multumim oamenilor care ne dau o mina de ajutor la un moment dat, ca ajutorul a venit de la Domnu pentru ca sintem noi asa…speciali in ochii lui, nu ne asumam raspunderea pentru faptele noastre ca Domnul a vrut sa facem asa, nu manifestam vreun gest de iubire ca nu-i treaba noastra - oricum ii iubeste Dumnezeu pe toti si le-arata el asta, nu ne cerem iertare de la cei pe care i-am facut sa sufere pentru ca, din nou, asta a fost “voia Domnului” si important e sa ne ierte Dumnezeu, nu individul ala cu karma nasoala – daca a suferit e numai vina lui, ca n-are o legatura buna cu Dumnezeu, nu ne ducem la vot, ca sa nu impiedicam voia Domnului…

Da, n-am o astfel de relatie cu Dumnezeu. Nu pot sa il vad nici ca pe un batrin cu barba asezat pe un tron, nici ca pe un comandant de osti, nici ca pe un contabil, nici ca pe un judecator, nici ca pe un munte de tandrete, nici ca pe un sistem de frinare, nici ca pe un restrictor, nici ca pe un selectioner, nici ca pe un sef sever. Am incercat din greu, zau am incercat, si l-am rugat sa-mi zica si mie ceva, orice, cum poate sa bage in seama atita lume si pe mine nu???Un cuvint, o silaba, un sunet, te roooooooog!!!! Nimic. Tacere. Cit timp mi-a luat sa-nteleg ca…asta e raspunsul lui? Nu pentru ca e suparat pe mine (da, da, stiu, tocmai i-am proiectat supararea mea), nu pentru ca sint mai putin importanta pentru el decit altii, care il aud…Nu…E felul lui de a-mi spune: “Te agati inutil. Esti libera. Alege. Asuma-ti. Manifesta. Eu sint oricum acolo, indiferent ce faci.” Hm…proiectii…dulci proiectii…

Yo, Doamne, give me 5!

Relatia personala cu Dumnezeu (1)

2010-06-23T09:27:00.002+03:00

Deziderat sau inceput de drum. Nu stiu. Stiu doar, ca multa vreme i-am privit cu smerenie pe cei care stau de vorba cu Dumnezeu. Nu, nu cu smerenia aceea fina, luminoasa si linistita, ci cu smerenia in nuanta verde variabil a lui eu-nu-pot. Si verde nu vine, in cazul asta, de la invidie, ci mai curind de la vindecare, in stadiul ei embrionar de dorinta – una atit de puternica, incit nu m-a lasat sa citesc nici trei pagini din “Conversatiile cu Dumnezeu” ale lui N.D. Walsch. Da, dorinta continea atunci si rezistenta mea interioara la ideile si perceptiile altora. Vroiam dialogul meu personal cu Dumnezeu, iar a-l citi pe al lui Walsch si a ma regasi in vreo intrebare de-a lui sau in vreun raspuns, ar fi amenintat, in starea aceea de foame de comunicare, sa imi transforme "personalul" intr-un “copy-paste” cu izul inacrit al iluziei regasirii. Atit de blamatele rezistente interioare se dovedesc a fi, cel putin uneori, ghizi catre autentic sau, asa cum mai aminteam odata, "Aceeasi fortareata rezista celui care o ataca si ofera asistenta celui care o apara."( Frederick S. Perls). A dinamita cu ajutorul mintii propriile ziduri interioare a fost o experienta care mi-a potolit apetitul pentru imaginar, redindu-mi-l, in schimb, pe acela pentru real.

Eu si spiritualitatea in cadrul "Pareri personale"

2010-06-19T20:39:00.001+03:00

Da…A venit un moment in care m-am trezit punind sub semnul intrebarii demersul cautarilor spirituale. Rostul sau, calitatea pasilor, efectele in timp si mai ales motivatiile care mi-au determinat alegerile. Sint analitica si in tot timpul in care am incercat sa neg sau sa suprim aceasta trasatura a mintii mele, n-am facut decit sa hranesc (sau sa relev?...) un conflict interior.

Motivatia primilor pasi a fost clara – nevoia personala de vindecare. De reconectare la acea stare interioara “de bine” (de Barcelona…). Desigur, un artificiu facil a fost evocarea amintirii, plimbarile imaginare prin Parc Guell, dar…utilizarea lui comporta un dezavantaj major, legat de functionalitatea personala – atentia constienta NU e distributiva. Ceea ce pare asa e pendularea rapida intre doi sau mai multi poli de atentie, iar activitatile desfasurate simultan (de tipul condus masina si vorbit la telefon) se bazeaza pe accesarea simultana a constientului si subconstientului – adica fie sint atenta la discutie si nu-mi amintesc cum am parcurs ultimii 20 de km, fie sint atenta la trafic si habar n-am despre ce am vorbit. Cum ambele activitati solicita, din cind in cind, atentia constienta, intervalul de timp apare fragmentat – caruta, depasire, “sigur, vin, la ce ora?”, frina, radar, “a, nu azi?” etc. Si la un moment dat, ma apuca o stare nasoala – e unu in fata mea care frineaza de patru ori inaintea fiecarei curbe – caut sa-l depasesc, iar la telefon aud ceva interesant despre noile liste de compensate…M-am enervat cumplit, credeam ca sint de vina frinele aluia, dar nu…Este conflictul generat de incercarea de a plasa simultan in constient doua figuri dominante (da, am citit niscaiva psihologie gestalt si bine am facut…). Si am ajuns astfel la intrebarea justa: poti sa accesezi in acelasi timp constiinta de sine si atentia la interlocutorul tau? Nu. Esti – fie atent la tine, fie la cel cu care vorbesti. Atunci – la ce se refera toate prelegerile despre Constiinta de sine? Ce semnificatii se ascund in spatele acestui termen? Centrarea pe sine este, ca mecanism psihologic, opusa atentiei la mediu, experientei si interactiunii reale. Despre ce “daruire iubareata” catre cel de alaturi se discuta in cercurile spirituale, cind, concomitent cu aceasta Constiinta de sine, nu se poate darui nici macar un minim de atentie? Oare lepadarea de sine a lui Iisus nu se refera tocmai la demersul de a fi atent pe de-a`ntregul la prezenta de alaturi si nu la propriile furnicaturi, tremuraturi si noduri in git?

Probabil ca semnificatia Constiintei de sine este Impacarea. Doar atunci cind esti impacat, curgi fluent, fara sa trebuiasca sa fii atent la tine ca nu cumva sa spui/faci ceva ce ar putea leza interese(proprii, evident; atunci cind sustii ca, de fapt nu vrei sa lezezi interesul interlocutorului la care tu nici macar nu esti atent, esti fie ipocrit, fie prea speriat de reactia posibila a acestuia la un “tu “ despre care n-ai o parere prea buna.).

Deci – asta cautam: starea de impacare reflectata in autenticul manifestarilor, oricare ar fi acestea. Fluenta propriei prezente, exact – sparta in cioburi. Am regretat, la un moment dat, asiduitatea pe care am investit-o in acest proces, apoi am fost tentata sa mi-o justific, apoi i-am inteles originile profunde (nu inainte de a crede cu ardoare ca serveste unui scop inalt, foarte inalt, evident) si am acceptat-o ca parte a vietii mele, ca oglinda a unor tipare comportamentale proprii care ar fi putut fi identificate, poate, si altfel. Nu de catre mine, fireste. Din motive majoritar inconstiente, eu am ales asa. Si-acum concluzionez despre pasii facuti. Ca-mi place.

Evolutie spirituala, cunoastere si vindecare

Aparent…toti termenii desemneaza un acelasi set de preocupari. Dar n-am auzit nici un maestru spiritual vorbind despre el ca fiind implicat intr-un proces de autovindecare, ci mai curind…ei sint angrenati in evolutia spirituala si in dobindirea cunoasterii. In acelasi timp, noi, pacientii, sintem asimilati celor care au nevoie de vindecare pentu a putea incepe si noi, la un moment dat, sa evoluam sub atenta obladuire a maestrilor.

Da, nu-mi place termenul de “evolutie spirituala”. Poarta in spate niste semnificatii concurentiale si de diferentiere ierarhica. Cum ca unii ar fi mai…decit altii, cind, de fapt spiritualitatea se refera la preocuparea fata de omul din noi, de trairile lui, care sint doar…trairi interioare. Cu atit mai mult cu cit am vazut “initiati” plini de cuvinte frumoase despre iubirea de tot si de toate, dar care manifesta o nepasare urlatoare vizavi de orice fiinta din proximitate, pe motiv de...misiune personala karmica…

Cunoasterea…Asta e un termen si mai interesant…Desemneaza, in general, numarul de instrumente de lucru…Un psiholog nu e perceput ca un tip cu cunoastere, dar daca isi face s-pe initieri (Reiki, Karuna, Shamballa, Ama Deus, Seichim, Gendai, Grand Master samd cite-or mai fi) – brusc, devine…”cu cunoastere”. ???????? Adica…a-ti insusi niste succesiuni de liniute si melcisori inseamna…sa ai cunoastere…Brrr!!!!

Nu, nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Sint practicant Reiki si cred in potentialul vindecarii corpului energetic cu Reiki sau alte forme de terapii energetice, in masura in care cred si in vindecarea corpului fizic prin medicina alopata. Si tot in aceeasi masura, cred in potentialul vindecarii spirituale prin autoanaliza si constientizarea a ceea ce negam si refulam in noi. Nu mai cred in relatia cauza-efect intre autoagresiunea spirituala, energiile negative si boala. Toate sint acelasi lucru manifestat in planuri diferite si e nedrept sa diminuam meritele vreuneia dintre abordarile terapeutice, numind-o doar “paleativa”. Toate au potentialul lor paleativ si curativ.

Da, din pacate cunoasterea este asimilata unui proces de acumulare de informatii si instrumente care nu mai apuca sa fie trecute prin experienta personala. Mintea se transforma intr-o colectie impresionanta si avida, in timp ce posesorul mintii devine sclavul dorintei acesteia de a se umfla cu si mai mult. Termenul meu pentru asta este “Intelepciune artificiala” – adica tolba de teorie, practica zero, ego cit galaxia, pareri personale enuntate ca adevar universal. Deci CUNOASTEREA ESTE LIMITATA LA CUNOASTEREA DE SINE. Oricine sustine fara rezerva afirmarii unei pareri proprii, ca STIE ceva despre tine sau despre altcineva in afara PROPRIEI SALE persoane – MINTE! Cu buna stiinta sau fara de stiinta, dar minte! Cunoasterea aceea pura este inaccesibila, inca, nivelului nostru de expansiune. Chiar si acei care “vad”, vad tot prin prisma Sinelui lor inca impur. Cu alte cuvinte, le-a mai crescut un receptor, dar informatia este procesata prin sistemul de perceptii care defineste ceea ce SINT EI – la fel de oameni, la fel de “la scoala” ca si tine.

Sinele si Sufletul

Impartirea asta dihotomica a subconstientului si-asa aflat sub Constient, adica necunoscut, nu e prea prietenoasa cu obiectivul primordial al terapiei. E un demers care, pe de o parte justifica, pe de o parte invita la perpetuarea conflictelor interioare. Adica – e normal sa te simti tras in cel putin doua parti, ca ele exista: aia bunuta – Sufletul, si fiara – Sinele. Daca mai pui la socoteala si Eul ideal sau idealul de Eu, s-ar putea sa simti nevoia sa detii trei miini si trei picioare, ca sa te poti imparti echitabil si pentru ca lupta sa inceapa cu sanse egale. Cum ai putea sa faci ceva “bun” sau ceva “rau” fara sa te simti vinovat fata de partea pe care o nu o reprezinta faptele tale?

Si vine algoritmul magic: “Ma iert…Ma accept…Ma iubesc…Sint impacata cu mine asa cum sint…”. Ha,ha!!! Ma iert…pentru ce daca eu nu imi aduc aminte? Ma accept…Ma iubesc…sint impacata…ma, nu ma doare gura sa zic, da…parca inauntru nu-i asa…”Lasa, nu-i nimic, tu spune-ti asta, si o sa vezi ca o sa fie bine!”. Si-a fost. Nu m-am mai ridicat din pat. Cam atit era haul in mine. “Ai un Sine extrem de puternic, de-aia n-asculta de mental…”. Aha…deci ar trebui sa ma simt flatata ca zac si nu functionez…Deh…am un Sine puternic…Sa recapitulam: Sinele e o asa-zisa parte din subconstient. Iar subconstientul e partea refulata din noi…Adica…a avea un…Sine puternic…nu-i chiar de bine ….Si a aduna asta la “puteri personale” e…ceva ce duce in sens invers vindecarii.

“Karma nasoala”.

Da, am avut, cica, o karma nasoala. De parca ar exista vreo karma altfel. A mea a fost, insa, densa. In asta rezida caracterul “nasol”. Evident ca, de pe la 6-7 ani, ma tot intreb “de ce EU?” si cum n-am aflat vreun raspuns in dialogurile interioare, am inceput sa ii intreb pe altii. Mai destepti, mai spiritualizati. Si am primit raspunsuri, care mai de care mai bulversante la momentul respectiv si care, acum, imi dau posibilitatea sa ii clasific pe respondenti:

Persecutorii: aia au zis “pentru ca tu, inauntrul tau, esti rea”
Razbunatorii: mi-au povestit cum, in vieti anterioare, as fi fost vrajitoare, curva de lux priceputa si sadica si ca acum, in viata asta, am avut de platit tot raul facut.
Pupincuristii: “esti un spirit special, puternic, minunat – de-aia ai fost atit de incercata”.Zau asa…
Recompensatorii – “ei…ai facut tu ceva bun intr-o alta viata de ai ajuns sa intilnesti in viata asta atitia maestri spirituali!...”. Astia sint, de fapt, o variatiune a razbunatorilor. Cei care cred in intoarcerea binelui, cred si in intoarcerea raului. Pentru ca asa fac ei.
Fugarii: “m-am saturat de necazurile tale”
Milosii: “vai, saraca, mai poti? Bine, poti sa faci cite istericale vrei, noi nu ne putem supara pe tine “ Periculosi, in excesul lor de toleranta…Si pentru ei, si pentru mine. Categoria asta m-a determinat multa vreme sa imi neg trecutul. Asa am crezut eu ca te rupi de el…Le multumesc pentru efort, dar nu m-au ajutat. Mi-au umflat doar ego-ul si-asa colosal – expresie a supracompensarii dezastrului meu interior.
Indiferentii: ei n-au zis nimic. M-au luat asa cum sint…Si – unii au si actionat in consecinta, relationind cu eu cea de azi. Altii s-au contrazis in fapte, demonstrindu-mi ca “indiferenta” lor era o masca. Am recunoscut-o pentru ca si eu o port uneori. Destul de des. Mai des decit arat ca imi pasa. Mult mai des.

Diagnosticare psi

Ei, fireste ca dupa atita spiritualitate, am inteles un lucru esential: ca fiecare categorie in parte mi-a reflectat, la momentul respectiv, propria-mi perceptie asupra vietii mele. Just. Dar asta nu-i scuteste pe ei de responsabilitatea lor. Adica, de la inaltimea autoritatii pe care ti-o dau n-spe initieri si maiestrii, sa spui unui om “esti rau, chiar daca tu nu stii asta!”…stiu si eu…Corect, de vina e si cine se lasa convins, dar, prin analogie, daca te duci la medic, iti face o echografie si-ti spune…”esti foarte bolnav”…nu-l crezi? Chiar daca pe tine, aparent, nu te doare nimic, acorzi incredere cunostintelor in domeniu si experientei sale.

Da, despre asta e vorba: despre responsabilitatea fiecaruia. Eu imi asum increderea pe care v-am acordat-o voua ca expresie a neincrederii in mine, dar asumati-va si voi, dragi maestri, diagnosticele psi si consecintele acestora. A spune unui om ca “are o problema” dintr-asta – invizibila, asupra careia el nu are nici macar puterea de a o vedea, e muuult mai periculos decit a-l da afara pe usa. Pentru ca aproape niciodata “problema” nu e asociata cu “solutia”, pentru ca “problema” rezoneaza cu scuza, cu justificarea starii de rau si…da, cu dependenta de voi, terapeutii…Am trait experienta asta cu o duduie (refuz sa folosesc termenul de maestra), psiholoaga, initiata si para-initiata, plimbata prin guru tibetani care mi-a zis sec: “Ai o problema: ai merkaba intoarsa.”. Merka….ce? “Adica – ti-e taiat accesul la lumina.”. Ihi…Bun, deci am o problema…Da…zi-mi si mie…care-i solutia? “Pai…vizualizeaz-o asezata normal” Sa vizualizez…ce? “A…nu stii cum arata…Atunci spune-ti in gind:”Merkaba mea e asezata normal si functioneaza optim.””Si o sa-mi fie mai bine? “Sigur…” Deci…viata mea a fost un dezastru pentru ca…nu aveam in vocabular cuvintul…”Merkaba”??????Draga mea logica, nici macar atunci nu te-am ascultat….cum s-o fi ascultat, cind orice “initiere” spirituala incepe cu invitatia adresata logicii si ratiunii de a parasi avanscena?

Asta e premisa care dauneaza grav vindecarii. Ca ratiunea si simtirea se exclud implicit. Ca logica si sufletul coexista doar in stare de conflict. Ce sanse la pacea interioara am daca pornesc pe drumul vindecarii de la negarea gindirii rationale cu ajutorul careia, hai sa recunoastem, functionez in lumea asta? Reprezentativa pentru gindirea logica este inlantuirea liniara, de tip cauza efect. Explicatiile de tip”karma”, “ce ai fost intr-o viata anterioara” nu sint cumva tot liniare, doar ca au cauzele exprimate in termeni…spirituali? A sunta parametrul “timp” nu te arunca in vreo profunzime interioara si nici un are vreun potential curativ. Iti poate da, in schimb o iluzie calduta a patrunderii pe tarimuri in care doar “cei alesi” au acces.

Regresia

Am fost tentata, dar mi s-a facut frica si am aminat-o pentru vremuri interioare mai limpezi. Acum stiu ca n-o s-o fac, pentru simplul fapt ca n-are logica: daca as afla ce am fost, la ce mi-ar folosi? Ce-a fost odata si am asimilat nu se mai repeta, iar ce am de inteles se repeta oricum. Unde nu mai pui ca exista si riscul ca, aflind ce am fost, as putea actiona ca si cum as fi. Am stat de vorba, insa, cu destui “regresati” ca sa ridic, sceptic, din sprinceana dreapta. Nici unul, dar absolut nici unul nu a povestit ca s-a vazut, in vreo viata anterioara, un taran care isi muncea in anonimat pamintul, sau vreo doica, sau vreun cioban…Nu…Toti au fost musai personaje celebre – printi si printese, imparati, sfinti, oameni de stiinta, artisti…Cam tot ce-ar vrea sa fie in viata asta si nu le iese, in ciuda eforturilor furibunde de a iesi din anonimat cu orice argumente, fie ele goale, fie plagiate. E simpatica si disponibilitatea lor de a povesti in stinga si in dreapta despre cine au fost in alte vieti in conditiile in care, daca ii intrebi altceva, adopta atitudinea tacuta a inteleptilor …Stiu, copil naiv, cunoasterea e pe bani…

Meditatiile

Aici e o chestie foarte tare. Si poate fi verificata – chiar am o curiozitate personala si sper sa dispun de resurse intr-o zi sa mi-o satisfac.

E vorba de meditatiile alea de grup ghidate de vocea maestrului – plimbari prin poienite, popasuri la izvoare, sfere de lumina alb-argintie sau alb-aurie invirtite prin toate chakrele, scuipaturi de dragoni prin al treilea ochi samd. Din cite simt eu, meditatia, ca si rugaciunea, sint chestii intime, mai intime decit sexul, in sensul pentru sex e nevoie de doi, in meditatie singuratatea e de ajuns…Cum poti sa meditezi ghidat de pasii de meditatie ai altcuiva care…nu esti tu? In sensul asta, as propune un experiment – un RMN functional – facut pe doua grupuri: unul care care mediteaza in liniste, fiecare cu propriile imagini si cuvinte, si altul care mediteaza minat de maestru. Am o banuiala ca ariile cerebrale puse in functiune in cele doua grupuri sint diametral opuse: primul grup acceseaza emisfera creativa, intuitiva, iar al doilea sta bine-merci in emisfera rationala, logica, analitica, tocilara, ca doar urmareste pasii maestrului.

Din punctul meu de vedere, Tom si Jerry sloboziti prin Ida si Pingala au acelasi potential de curatare ca si o sfera de lumina. La fel si un servetel demachiant, si un bidon de Ariel Professional lasat sa curga din chakra 7 pina in pamint. Si de ce ar trebui sa fiu intr-o poienita? N-as putea fi pe plaja in Vama sau in magazinul Desigual din Baneasa Mall? I`m a city girl…Ba da, cu siguranta da. Totul e sa te reprezinte, sa te ajute sa te cunosti, nu sa te confunzi cu altii. Sint deja mult prea multe apucaturi dogmatice in aceste activitati spirituale si ma tem ca imi evoca tiparul comportamental al habotnicului prezent la slujba in fiecare duminica, doar ca s-a inlocuit slujba cu seminarul de Reiki, ceea ce hraneste, in plus, si nevoia de a fi altfel a practicantilor.

Si totusi…cum?
Dupa “Sex and The City 2”…

05.35 am

2010-06-12T22:05:00.003+03:00

Amestec de Ravel, mojito si miros de alge .

Verificat si aplicat :-)

2010-04-27T08:49:00.003+03:00

"Aceeasi fortareata rezista celui care o ataca si ofera asistenta celui care o apara."
Frederick S. Perls

Punct de referinta

2010-04-02T09:01:00.003+03:00

"Observatiile fiecaruia sint dictate de interesele sale specifice, de niste idei preconcepute si de o atitudine - adesea inconstienta - care il determina sa culeaga si sa selectioneze faptele in consecinta.(...) Observatorul nu poate fi separat de faptele observate. "
Frederick S. Perls

Una-alta

2010-03-15T19:34:00.003+02:00

Ceea ce ma inconjoara are caracter dual: reflexiv si autodeterminat.

Pasivitatea ego-ului n-are nimic de a face cu vointa divina.

UN AN!!!

2010-02-15T21:56:00.003+02:00

Barcelona - ca stare manifestata public - a implinit azi un an :-). Am inceput timid si m-am ales cu niste cucuie. Care-o fi lectia? :-))))))))

Cucuie vechi

2010-02-14T19:07:00.001+02:00

Daca privesti fix, suficient de mult timp, un zid, ajungi sa vezi poarta prin care sa-l treci si realizezi ca zidul ar putea fi doar o iluzie. Si daca te mai uiti un pic, poarta se deschide, dar cind te avinti spre ea – dai cu capu-n zid. Pentru ca zidul era real – poarta era o iluzie. Sau o speranta, uneori e cam tot aia. Nu, credinta e altceva. Credinta iubeste zidul si il priveste intr-un fel aparte, care nu deseneaza porti si nu cauta erori de proiectare si constructie. Si din privirea aceea, pe care gesturile si cuvintele o contrazic, zidul ar trebui sa inteleaga ca ea nu stie cum.

Cine respinge adevarul?

2010-01-31T13:29:00.001+02:00

O minte inchisa de convingerea ca are intotdeauna dreptate, frica de a descoperi propriile greseli sau un sine puternic, care stie ca se afla pe drumul cel bun, independent de consecintele adevarului?

Perspective

2010-01-25T08:55:00.002+02:00

Adevarul…Ce ascunzatoare infailibila, ce loc sigur pentru a fenta o constiinta proprie care vineaza minciuni si constiinta altora - conditionata sa nu creada adevarurile frumoase!
Da, unii oameni spun cu usurinta adevarul, constienti fiind ca nu vor fi crezuti. Altii mint frumos, stiind ca vor fi crezuti. Unde se afla, pina la urma, adevarul? In ...intentie sau... in efect?...

"I SEE YOU!"

2010-01-24T20:11:00.003+02:00

E declaratia de dragoste din "Avatar" - pe linga care "Te iubesc!" suna murdar si trist, a obligatie, convenienta si interes.

Daca

2010-01-10T13:38:00.001+02:00

Daca fiecare pas n-ar cadea pus la respect de indoiala constiincioasa, unde ar duce drumul?

Daca Ziua Judecatii ca stare interioara permanenta, galagioasa si epuizanta s-ar muta in exterior, acolo unde stau toate cele iertate si uitate, cum ar arata interiorul?

Daca ar fi loc pentru “cum ar fi fost daca…”, ar incapea si “cum ar fi daca…”?

Daca trecutul n-ar iubi, prezentul ar avea mai mult curaj?

Daca dorintele nu s-ar speria de continutul lor (infim, dar – sincer – existent…) de ingratitudine vinovata, ar putea fi recunoscute?

Daca ruinele fumegind linistit azi, sint produsul razboiului de ieri, miine n-ar trebui sa fie pace?

Vorbe

2010-01-05T19:05:00.003+02:00

"A ramine umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pilda. Nu insa a unei forme nestatornice, a unui om caruia ii sta in fire sa insele soarele in orice clipa si sa fuga fara umbra"

Radu TUDORAN

"Pai cum sa te lupti pentru a darui?Nu se poate. Daruiesti din preaplin si din nevoia de a darui si pentru ca simti ca darul tau e dorit. Nu te poti lupta ca sa faci un dar. E aberant."

Oana PELLEA

Pentru 2010

2009-12-29T14:56:00.000+02:00

"Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering.
There is a crack in everything
That’s how the light gets in."

Leonard Cohen

Driving...

2009-12-24T08:08:00.000+02:00

Dictionar

2009-12-20T20:39:00.003+02:00

Anul asta am invatat cuvinte noi. Si sensuri noi pentru cuvinte vechi.

Realitate = ceea observ detasat ca se intimpla in jur in absenta oricarui efort personal.
Credinta = asta e un cuvint nou asimilat in 2009. La inceput, l-am inteles ca incredere amestecata cu smerenie. Odata cu eforturile de intelegere, am pierdut increderea. In mine.
Rai = starea in care, desi toate se intimpla exact pe dos fata de ce mi-am dorit, zimbesc autentic si demn. Chiar daca inca nu stiu inca de ce.
Iad = cumul de regrete, neiertare si reprosuri adresate celei care sint.
Tzeapa = prilej de a-mi observa reactiile la dezamagiri. Dor din ce in ce mai putin si nici nu mai au puterea de a ma tenta sa ma ticalosesc. Ce crede si ce face fiecare cu ceea ce primeste – nu-i treaba mea!
Rabdare = Afumati-Hard Rock Cafe – 5 ore. Incluzind si cele 7 ore pina la Afumati si o tamponare usoara ornata cu injuraturile unui proaspat tatic care nu reusea sa ajunga la maternitate = m-am surprins singura ca mai puteam dansa!!!
Rautati = teste: ma deranjeaza? Ma amuza? Ma provoaca? Ma lasa indiferenta?
= invitatii la reactie si/sau autocenzura, in functie de context. Inca lucrez la identificarea contextului.
Trebuie= 1. Asumarea matura a realitatii: exact, in viata nu faci numai ce iti place
2. Fuga imatura, negare si neasumarea raspunderii: “asa trebuie sa fie”. Rahat! Prajitura aia cu ciocolata am mincat-o pentru ca mi-am DORIT nu pentru ca “a trebuit”!
“Irealitatea imediata” (Vlad)=o lume paralela tentanta. Da’ am si eu o mare dilema: cind in lumea asta, palpabila, concreta exista atitea cuvinte si gesturi care imi incalzesc sufletul, a cauta raspunsuri “dincolo” nu seamana cumva tot a un fel de fuga? De evitare a lui “a face”, “a zice”, “a avea atitudine”?
Iubire= la inceputul anului, insemna ceva de genul “vreau sa fii fericit neaparat cu mine (in lipsa mea – evident – esti nefericit)”. Acum am serioase indoieli in privinta caracterului definibil al iubirii traite. E, probabil, ceea ce ramine dupa ce dispare magia. As putea da, insa, zeci de definitii ale iubirii iluzorii.

(va urma)

In continuare - fata in fata

2009-12-14T14:58:00.001+02:00

Cind ii dai unui copil de 2 ani jucarii pentru copii de 6 ani, tot ce va intelege e ca NU POATE.
Se intimpla la fel si in cazul adultilor. S-a intimplat, in 2009, si in cazul meu. Si orice incercare de a face mai mult sau altceva decit fac deja s-a intors ca un bumerang. M-am invirtit, bezmetica, in cercul luptei cu “zonele de confort” (constientizare-efort de schimbare-esec-constientizare-alta incercare-esec-constientizare etc) si mi-am intretinut setea de lupta cu numeroase lecturi despre nelimitarea fiintei.
Adevarul e ca exista limite. Limitele a ceea ce sint acum si a ceea ce pot face acum, firesc, fara efort, fara negare, fara falsa gindire pozitiva, fara frica de frica, fara indoiala, fara regrete. Fara lupta interioara.

Poate ca modalitatea de a rupe cercul in care m-am invirtit in 2009 e sa fac doar ce pot. Sa las ca acea “comoditate” pe care mi-am judecat-o atit de dur sa devina puterea de a lasa lucrurile sa curga. De ce-o fi asa greu sa stau locului?

Fata in fata

2009-12-13T12:19:00.002+02:00

2009…in foarte putine cuvinte: e anul in care am avut curajul sa-mi fie frica. Da, se pare ca a lupta cu frica nu e nicidecum un act de curaj, ci un efort inutil, epuizant, superficial si autodistructiv. Alchimia transformarii frica-iubire ramine un mister al existentei si orice tentativa de a grabi sau forta procesul nu face altceva decit sa te intoarca la starea initiala, intensificata, evident, ca urmare a energiei investite.

A ramas, insa, intrebarea: frica de a pierde pe cineva e un precursor sau un jalnic substitut al iubirii?

Am facut, am spus si am scris o multime de nazbitii riscante in 2009. Am crezut ca le-am facut pentru ca mi-am depasit frica de a te pierde, cind, de fapt, mi-a fost groaza ca, daca nu as mai face nimic, ai disparea.

E timpul sa tac. Da, mi-e frica sa tac si asta e motivul pentru care fac alegerea asta.

Catre Serviciile de Telecomunicatii Speciale

2009-12-10T18:13:00.004+02:00

Ce p.................... cautati pe un blog ca asta? Trairile mele vizeaza cumva siguranta nationala sau voi va plictisiti pe bani publici? Chiar e cineva platit sa citeasca TOATE cele 99052 bloguri listate la cautare google dupa "crin"????? E aberant ca ati ajuns pe aici...Iar faptul ca lasati urme e ingrijorator. Nu, nu pentru mine - pentru voi!

O zi perfecta

2009-11-30T22:02:00.001+02:00

Da. O zi linistita. Frumoasa. Chiar si fara kilometri. Nici un “de ce?”, nici un “dar daca?”. Nimic adaugat. Nimic pierdut. Totul asa cum e – lenevit pina tirziu, cumparaturi la supermarket, citiva oameni cunoscuti, miresme din cuptor, acusica “Anatomia lui Gray”.
O zi cindva “obisnuita” a devenit o zi perfecta. “Obisnuitul” se dezbara, incet-incet de plictis si devine fermecator.

:-(

2009-11-22T22:46:00.001+02:00

Da' vroiam sa votez cu Crin si in turul 2...

Armistitiu

2009-11-22T19:01:00.005+02:00

“…Daca stau sa ma gindesc bine, momentele in care am fost trist sa numara in ani, iar clipele de fericire ramin doar clipe”.

Vorbele apartin unui prieten si m-au izbit direct in suflet. Paradoxal, n-am resimtit izbitura ca pe o provocare la razboi adresata naturii mele revoltate, vesnic in lupta cu autocompatimirea, ci am perceput forta calda si vie a adevarului. Din mine. N-am citit niciodata o alta fraza care sa ma descrie mai bine si mi-a luat ceva vreme de tacere si de nemiscare (ma rog, nu chiar nemiscare – mi-am adunat, din cind in cind, fortele sa imi sterg lacrimile si sa imi suflu nasul ) ca sa recunosc si sa inteleg de ce.

Pentru ca uneori, a dori ceva – altceva – e sinonim cu a nega ceea ce ESTE. Am avut voie sa cer, am avut voie sa primesc, dar la un moment dat mi-a fost jena sa o mai fac pentru ca undeva, in interior, STIAM ca orice mi s-ar da, oricit de frumoasa ar fi o anume clipa, intensitatea ei nu ar masura decit inaltimea de la care o sa cad cind clipa va fi trecut si voi fi ramas, mai devreme sau mai tirziu, doar eu (adica Parintele, Adultul si Copilul – asta e compozitia lui “eu” pe care o agreez, probabil pentru ca am invatat-o prima la un curs de marketing). Si-ar fi inceput, ca de fiecare data, acelasi razboi intre copilul puternic, imbufnat si egoist, care se uraste pe sine, parintele hipercritic, solicitant, analitic, conditional si nitel infatuat si adultul atrofiat de haituielile supraexprimate ale celorlalti doi.

Pentru ca uneori, ceea ce pare lene si comoditate si se exprima ca rezistenta la schimbare, este Ingerul Pazitor care incearca sa imi spuna ca eforturile de schimbare sint echivalente, de fapt, cu rezistenta la ceea ce ESTE. Ca orice as schimba, asta n-o sa-mi aduca acel “ceva” de care istericalele copilului si mustrarile parintelui ma tineau departe, dar si in priza cautarii. Senzatia dulce a lui “am gasit” ajunsese sa coincida frustrant cu amarul lui “s-a dus”, cu necesitatea acuta a unei noi cautari izvorite din disperarea caderii, si cu frica de a mai cauta de teama retrairii aceleiasi cascade de stari simultane, bulversante. Sa te simti, in acelasi timp, foarte bine, foarte rau, pe fuga si frustrat de incapacitatea de a intelege e …departe de descriptibil.

Pentru ca uneori frica – declarata invariabil antonim al iubirii – e forta divina care ma tine intr-un loc si ma indeamna sa fac fata existentei, asa cum e ea. Pentru ca, uneori, ceea ce pare un act de curaj e doar fuga de propria viata.

Pentru ca uneori, Dumnezeu alege sa daruiasca intr-un fel care e perceput ca “a lua”. Stie ca n-am inteles, ca m-am suparat si cu toate astea a continuat sa ma iubeasca, daruindu-mi si acceptind ca nu a primit in schimb nici macar o multumire, ci doar revoltele mele perpetue. Iubirea neconditionata…oare as putea vreodata sa imi asum ca sint perceputa ca rau-voitoare prin faptele mele? Oare atunci cind fac numai lucruri care stiu ca sint percepute ca “bune”, nu ating, de fapt, apogeul conditionarii sentimentelor?

Pentru ca fericirea nu e sinonima cu bucuria de a trai si cautarea fericirii e un demers echivalent cu fuga de propria existenta, de moment…Pentru ca m-am mintit de atitea ori ca mi-e bine, dar nu-mi era si asta m-a transformat, incet-incet, intr-o obsedata de adevar care se minte continuu…Pentru ca bucuria de a trai inseamna, de fapt, nu a cauta iesirea din starea dureroasa, ci abandonarea in fata durerii…

Pentru ca dependenta de placere nu e…decit o alta dependenta, pe care orice mi-o provoaca mi-o poate lua – prin disparitie sau prin simpla, fireasca si copilaroasa plictiseala. Pentru ca facem, uneori, in viata, si lucruri care nu ne plac sau de care nu sintem mindri, si acestea nu ne fac nici buni, nici rai, nici fraieri, nici ignoranti, iar diferenta consta doar in prezenta sau absenta impacarii cu sine.

Pentru ca neastimparul simpatic nu e decit o disimulare a neimpacarii, a nesigurantei date de indoiala nemultumita: “Sint unde trebuie?” “Fac ce trebuie?” “Zic ce trebuie?” “Gindesc bine?”

Pentru ca, slava Domnului, am priceput si eu ca impacarea si resemnarea sint dureros de diferite, ca resemnarea nu e decit o stare de revolta inabusita si eroziva si ca, daca e sa aleg, mai bine ma revolt deschis decit sa ma resemnez.

Pentru ca uneori, cind sint intrebata “Si…tu?...Ce-ai mai facut?” ma simt ciudat ca n-am ce sa raspund, in fapte, filme vazute, carti citite sau oameni intilniti pe drum…Si singurul raspuns care imi vine pe buze e “Am…trait. M-am impacat cu existenta.”

Cam asa...

2009-11-07T09:36:00.002+02:00

"Eu sint mai ales ceea ce n-am putut implini.
Cea mai adevarata dintre vietile pe care le port, ca un manunchi de serpi innodat la un capat, e viata netraita. Sint un om care pe acest pamint am trait nespus. Si care tot pe atit n-am trait."

Varujan Vosganian - Cartea soaptelor

Cioburi

2009-10-30T17:18:00.002+02:00

Fiecare ciob pe care il aleg si il lipesc, le determina pe urmatoarele.
La inceput, cind plansa e goala, posibilitatile sint nenumarate. E o joaca iresponsabila, o exersare a prezentului continuu.
Pe masura ce se umple conturul, alegerile sint din ce in ce mai limitate si mai constiente - ciobul potrivit e din ce in ce mai greu de gasit in gramajoara, iar ce am lipit - am lipit: a devenit trecut - nu mai poate fi schimbat. Privindu-l, insa, asa superb colorat, capat curajul de a face si urmatoarele alegeri. Stiu ca fiecare ciob de care am nevoie este acolo.

Continuare :-)

2009-10-23T19:26:00.001+03:00

Despre iubire

2009-10-22T08:38:00.003+03:00

Iubirea e drumul care determina destinatia.

Iubirea daruita pasilor de azi, ii lumineaza pe cei de miine.

E frumos sa iti doresti, atit timp cit nu iti iubesti dorintele mai mult decit pasii.

Un alt inceput timid

2009-10-16T18:50:00.002+03:00

Respect...

2009-10-10T10:53:00.002+03:00

"...E mai usor sa devii credincios decit RESPONSABIL!" Daniel Onoriu, pilot CNVC

Acum, aici - PREZENTA OBLIGATORIE !!!!!

2009-10-08T10:55:00.002+03:00

Amintiri…Am atit de putine amintiri vii impregnate in suflet ca stari, ca trairi…Tot ce revad, privind in urma, sint flash-uri reci, izolate, lipsite de profunzime – rupte parca dintr-un film vechi, mut, in care n-am avut nici un rol – nici macar acela de spectator fidel.

Protectie? Capcana? Lectie? Asa a fost sa fie – primul lucru pe care l-am invat aici a fost sa “plec”. Cind ceva nu-mi convenea, cind ceva imi arata un potential dureros – plecam. De regula – in plasmuiri in care cuiva ii pasa si ma simteam in siguranta. “Cuiva” a avut, in timp, multe infatisari. Fiecare revenire brutala in aici, acum, a marcat, uneori, o lectie inteleasa; alteori, insa, a devenit o invitatie la o noua plecare.

Nu, n-am fost puternica…Nici macar nu m-am “inchis”…N-am fost, pur si simplu, acolo…Asta a fost smecheria cu care am tot fentat durerea, dar si bucuria. De-aia orice urma de compasiune pe care am simtit-o imprejur m-a revoltat pe mine – indragostita de adevar…Pentru ca, undeva, acolo unde iubesc adevarul, stiam ca nu mi se cuvine.

Nu, n-am fost nici curajoasa…Doar autodistructiva, in frica mea de a trai…

Vestea buna e ca n-am fost nici ticaloasa…doar profund disociata si inconstienta, cufundata in vise in majoritatea timpului.

De-aia am ramas agatata in Barcelona ca intr-o stare de referinta. Pentru ca e o stare de referinta – aceea de A FI AICI. De-aia imi amintesc cu lux de amanunte unele clipe din ultimul an. Pentru ca pe acelea le-am TRAIT. De-aia vin peste mine tavaluguri imprevizibile de durere si furie – pot fugi, dar nu ma pot ascunde. Si tot ce-am driblat isi cere tributul. In Adevar, in durere, in intelegere, in iertare, impacare si Iubire.

A fost odata...

2009-10-07T22:06:00.003+03:00

Precautie
Marin Sorescu

M-am imbracat c-o armura
Facuta din pietrele care-au ramas
Dupa ce a trecut apa.
Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafa,
Ca sa pot vedea numai
Cu mintea
De pe urma.
Mi-am protejat
Miinile, picioarele, gindurile,
Nelasind nici un loc liber
Care sa poata fi atins de mingiieri,
Ori de alte otravuri.
Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasa
De broasca testoasa
Ce-a trait 800 de ani.
Cind totul a fost gata
I-am raspuns tandru:
-Si eu te iubesc.

Si-o alta stare

2009-10-05T12:01:00.003+03:00

Ceea ce judeci tu ca fiind "o iluzie", e o realitate. A mea! Exista un Univers creat pentru fiecare dintre noi. Rezonanta e, poate, semnul ca ACUM impartim aceeasi Lume. Intensitatea lui ACUM e singurul lucru pe care il putem avea pentru totdeauna. Dovezi, promisiuni?... Hm...chestii efemere...

Intensitatea e cea care face sa dispara perceptia timpului si , odata cu ea, nevoia de a scormoni trecutul, de a palpa prezentul si da a anticipa viitorul. Regrete...certitudini...vise...Palesc de inutilitate in profunzimile emotionante ale clipei.

O stare

2009-10-02T11:10:00.001+03:00

Un-doi-trei…un-doi-trei…N-am dansat de mult. N-am simtit sa dansez. Pasii mei s-au impotrivit oricarui ritm, si-a curs atita muzica pe linga mine…

Dansez…As putea sa ma opresc ca sa ma intreb ce cauta lacrimile astea in ochii mei. Nu stiu…si asta nu ma mai impiedica sa dansez…Poate trebuie sa invat lacrimile sa …un-doi-trei, un-doi-trei…

Sec...

2009-09-25T22:20:00.002+03:00

“Atunci cind accepti in totalitate ca nu stii, renunti la lupta de a gasi raspunsuri…Uneori, renuntarea inseamna a nu mai incerca sa intelegi si inseamna sa nu te mai deranjeze faptul ca nu stii. Renuntarea, se poate spune, este tranzitia de la rezistenta la acceptare, de la “Nu” la “Da”. Orice accepti in totalitate iti va aduce linistea. Inclusiv acceptarea faptului ca nu poti accepta, ca opui rezistenta.” Eckhart Tolle

Oamenii…Intotdeauna am scormonit dupa raspunsuri in ceea ce priveste oamenii…I-am privit si am cautat sa inteleg ceea ce e in spatele a ceea ce se vede…Adica am inceput prin a-i ingramadi in sertare cu etichete simple “Bun”, “Rau”, “Place”, “Nu place”, “Indiferent”, “Interesant” etc. Am mai pus, apoi, mina pe cite o carte si am inceput sa ii analizez mai atent. Cuvintele lor, gesturile, vietile, relatiile – totul trebuia sa aiba ceva “in spate”. Ceva de inteles si de sub-inteles, o poveste care sa sustina sau sa contrazica evidentul, o continua raportare la …ceva. Un tavalug de intrebari pe care niciodata nu am avut curaj sa le rostesc cu voce tare pentru a afla raspunsuri…Raspunsurile LOR…La ce bun, cind eu aveam deja raspunsurile MELE?

Pofta de “a intelege” era, de fapt, nevoia profunda de previzibil, de sigur, de anticipare. Egoismul fricos s-a manifestat subtil sub masca interesului pentru alte povesti. Sistemul de referinta? Parsiv, inchis, limitativ, defensiv – eu, povestile mele si perceptia mea asupra povestilor altora.

Da, am ascultat cu nesat povestile altora…Nu, nu le-am auzit, insa, aproape niciodata. In timp ce cuvintele veneau inspre mine, eu nu eram acolo - eram plecata in sertarele mintii mele, cautind similitudini si etichete ca sa-mi confirm povestea mea si faptul ca nimic nu ma mai poate surprinde. Neplacut, desigur, dar – reversul – nici placut…

Disponibilitatea e o masca protectiva sub care mi-am ascuns goana dupa confortul sigurantei si surzenia sufleteasca – intr-un cuvint – FRICA . Una dintre ele…

:-) ...

2009-09-23T22:01:00.003+03:00

"Vreti sa stiti ce mi-a servit drept model?

Un copac stind drept; el isi poarta ramurile, care isi poarta ramurelele, care, la rindu-le, isi poarta frunzele. Si fiecare parte separata crescuta armonios si maret de cind Dumnezeu-artistul a creat-o." Antoni Gaudi

Florenta sau starea de "let go!"

2009-09-17T09:00:00.001+03:00

Eram obosita de visul meu, de staruinta copilaroasa cu care alergam dupa cite o raza de lumina, de incapatinarea cu care refuzam sa vad ca razele mele nu se continua, ci se reflecta haotic dintr-o oglinda ciobita si patata de frica si nepasare. Uitasem de mine…

Exista ceva, inauntru, care a imbatrinit cu secole…altceva ce a inceput sa infloreasca…si desigur, exista in mine acel “stupid kid”. “Kid” pentru ca e responsabil de gesturile nebunesti, de cuvintele spontane, nepotrivite in context…”Stupid” pentru ca viseaza, pentru ca da totul, pentru ca nu se gindeste la nici la mine, nici la miine…

Si a venit Florenta…Plimbari epuizante, ratacitoare, aceleasi locuri – o alta perspectiva in fiecare zi. Un clopot care ma trezea dimineata, spunindu-mi“mergi mai departe”. Avea dreptate – rasfoiam la nesfirsit filele unui capitol, in cautarea unui sens.

Poate ca singurul sens era lectia lui “let go!”. Poate ca voi gasi in mine, cindva, un alt sens.

“Paradise door”…Da, am inchis o usa la Florenta. Tentatia renuntarii la mine a ramas pe dinafara.

The kid must go on…Chiar daca uneori se manifesta “stupid”, nu-l izgonesc. Pentru nimeni!

Suna ca acasa...

2009-09-07T08:01:00.004+03:00

Acasa…Atitia ani am crezut ca “acasa” e un loc de joaca, muzical, colorat, intesat de Zine si Feti-Frumosi, incalzit de imbratisarile unor anume brate infometate de tandrete, luminat de rafturi cu carti, leganat de torsul impacat al unei pisici negre si pufoase lipite de picioarele noastre…

Acasa…Acasa e o stare…Cind sufletul se deschide, cind nimic nu mai conteaza, cind simti inauntru muzica, jocul si imbratisarea calda a clipei…Poate fi Barcelona… chitara…o carte…o pisica languroasa…un cuvint…Vama…o atingere tandra… NOI… Acelasi tremur subtil care imi face sa zimbeasca fiecare particica a fiintei, aceleasi lacrimi vesele, aceeasi legatura, cindva inspaimintatoare, peste spatiu si timp, care te aseaza in fiecare loc, in fiecare sunet, in fiecare clipa in care sufletul mi-e cald…

A fost un drum lung…”Acasa” e o destinatie-surpriza – nu stii incotro te indrepti pina n-ai ajuns acolo. Am descuiat usi ferecate de rugina secolelor de neiertare, am netezit calea cu lacrimi, am curatat-o cu iubire, am luminat-o prin cuvinte, am deslusit labirinturi de minciuna cu Adevarul din mine, am trait adinc, inauntru, fiecare clipa de NOI, am dorit, cindva disperat, acum plin de incredere…Te-am regasit, mirata, in fiecare bucurie a sufletului meu…in fiecare vis implinit…in fiecare emotie la care n-am indraznit sa visez.

Undeva, pe drum, obsesia malefica a devenit speranta. A fost o intersectie subtila, in care am invatat sa ma iert, iertindu-te pe tine…in care am invatat sa ma iubesc, iubindu-te pe tine, in care am invatat sa Fiu – alaturi de tine…

Sint Acasa…Privesc, “intimplator” pe fereastra si te vad venind pe alee, cu pasi veseli si siguri. Nu, nu te-am chemat. N-ar fi avut rost: stiam ca esti aici!

Sufletul meu in week-end

2009-09-06T21:33:00.002+03:00

Leonard Cohen...Javier Mas (chitaristul spaniol al trupei lui Cohen, care mi-a incolonat lacrimile pina pe genunchi si mi-a facut inima sa simta ca e, dupa cum banuiam de mult, o chitara)...Stuffstock...Balcic...

To whom it might concern...

2009-09-04T12:08:00.002+03:00

Ei bine, surpriza: nu sint un sofer de tir imbracat accidental in rochie si cocotat pe tocuri ca sa para mai inalt! Ca intotdeauna, situatia sta exact pe dos!

Cineva a stiut asta chiar inaintea mea!

Si Vama Veche e o stare...

2009-09-04T10:31:00.000+03:00

Starea de libertate...starea de NOI.

Diseara...

2009-09-04T10:16:00.002+03:00

...dansam impreuna... asa cum stim noi, asa cum am ciocnit sampania in seara de Revelion - dincolo de spatiu si timp.

Inapoi in Poveste

2009-09-04T10:08:00.001+03:00

Da…nimic nu se mai intimpla in jurul meu…da, sint concentrata, increzatoare, plina de forta…
Da, mi se goleste mintea de timp, de reguli, de diferente, de sertare, de etichete. Si mi se umple sufletul…de tine…

E minunat sa vorbesc cind simt ca, si daca as tacea, ar fi la fel de minunat…

Mi-a fost dor de tine. Am fost surprinsa ca, intilnindu-te, sa mi se faca si mai dor.
Parca au trecut mii de ani. Credeam ca toate suisurile si coborisurile vor alunga starea aceea de tremur. N-au reusit decit sa o estompeze, imprastiind-o in toata fiinta.

Ai presupus ca vreau sa plec. Nu, nu vreau asta. Asa cum nu vreau nimic altceva decit sa intind starea de “tine” de la o clipa la alta. Sa simt fiecare bataie din aripi a sufletului care se deschide…Doare citeodata, si atunci iti privesc mirata pieptul.

Adevarul e Inauntru. De-aia nu-mi mai e frica: stiu ca nu-mi poate lua nimeni ceea ce simt.

Pentru ca stii deja...

2009-08-18T17:58:00.002+03:00

Cuvinte

2009-08-08T23:33:00.003+03:00

Bine si Rau…Lumina si Intuneric…Adevar si Minciuna…Fapte bune si Pacate…Dreptate si nedreptate…Iubire si Ura…Curaj si frica…Corect si gresit…Divin si Demonic…Dorinta si Ispita…Mila si Cruzime…Da si Nu…Vina si Iertare…Prieteni si Dusmani…Regret si Impacare…Cu si fara…Acceptare si Impotrivire…Credinta si Necredinta…

Antonimele au fumat pipa pacii, s-au imbratisat si au recunoscut ca, impreuna, m-au facut ceea ce sint. Le-am vazut pentru citeva clipe susotind misterioase, dar nu mai eram atenta – deja privirea mingiia un chip drag. Am inmarmurit de surpriza cind le-am auzit, rasunind in cor, in toata fiinta mea: IUBESTE IN PACE!!!!!!

Pentru prieteni...si pentru mine!!!

2009-08-07T14:57:00.005+03:00

Intotdeauna exista AZI. Mi-a fost dat sa-l privesc, o perioada, din spatele umbrei lui IERI.

A fost si greu si frumos, am suferit, am inteles, in suflet, multe stari, mi-am fortat limitele fizice si am atirnat, la un moment dat, de un fir de ata. Invitatie? Avertisment? Nu stiu, nu mai conteaza - stiu doar ca iubesc lumea aceasta, oamenii cu toate ale lor, viata pe care o traiesc si la care simt sa ma intorc...

...Sa ma revad zimbind, rizind cu pofta, glumind, dansind, jucind tenis (lautareste, cum imi place mie sa spun), sa imi reintilnesc prietenii pe care parca nu i-am vazut de secole, sa le multumesc ca exista, sa infulec cu pofta niste costite la gratar, sa beau un Jack (nu o juma de sticla...), sa vorbesc cu orele la telefon, sa ma iau la misto (cu blindete si simpatie), sa-i string in brate pe cei pe care ii iubesc, sa ma las, din cind in cind ranita, sa mai vars cite o lacrima, sa rid, iar.

M-am oprit din cautat. Am primit, prin oamenii minunati care ma inconjoara, Lumina in suflet. Le multumesc si celor pe care ii stiu, si celor pe care nu i-am aflat inca. M-au invatat, cu totii, ca Iubirea, Iertarea si Adevarul exista in sufletul fiecaruia dintre noi, oricit am "parea" de diferiti.

M-a intrebat, mai demult, o prietena: "Dar tu...ce cauti de fapt?" M-a blocat pentru o clipa, dupa care mi-a iesit raspunsul: "Iubirea Neconditionata"! Si am cautat-o mult si bine pe afara...

Am inteles cea mai frumoasa lectie: atunci cind te iubesti pe tine, asa cum esti, cum te-a lasat Dumnezeu, ii iubesti firesc, si pe cei din jur. Fara a incerca sa-i schimbi, fara a le conditiona nimic si fara a conditiona, in mine, nimic in relatia cu ei. Uneori, "neconditionarile" rezoneaza in coincidente minunate.

Aici Barcelona, salut prieteni, oriunde va aflati!

La revedere...

2009-08-07T10:00:00.001+03:00

Mi-am dorit sa simt. Ti-ai dorit sa dispar. Mi-am dorit sa-ti alung tzepii. Ti-ai dorit sa devin o umbra. Mi-am dorit sa inteleg. Ti-ai dorit sa fug, sa nu aflu.
Simt. Am disparut. Au cazut si tzepii – ai mei. Am inceput sa inteleg. Am fugit. Am aflat…

Mi-a fost frica. Ti-ai dorit sa nu-mi mai fie…N-am stiut ce simt. Ai facut totul ca sa inteleg.
Am inteles ca iubesc si nu-mi mai e atit de frica.

Mi-am dorit sa nu mai fie nimic de pierdut intre noi. Am facut totul ca sa te infricosez si sa te pun pe fuga.
Nu mai e nici o miza. Te-ai blocat, ingrozit: nu, nu sint un inger. Am demonii mei cu care am ales sa nu mai lupt, ci sa ii scot la vedere. Ingerii sint plamaditi din Lumina pura – Iubirea - si se simt, nu se vad…Ceea ce poti vedea e Lumina amestecata cu intuneric. Stiu, cineva care “te pazeste” ti-a spus altceva…Nu, nu te-a mintit, ci asa simte. Nu-i treaba mea sa judec…

Ar fi fost, poate, comod sa tac. As mai fi avut o speranta, dar as fi mintit, nespunindu-ti. Iar eu iubesc Adevarul – iti amintesti? “Prima iubire nu in sens cronologic, ci fundamental. Iubirea peste care am incercat sa cladesc orice alta iubire, pe care nu am incercat niciodata sa o explic, sa o disec sau sa o vindec. Prima iubire, care, asa cum se intimpla cu orice prima iubire, ramine neimplinita, lasind in urma amintirea acelor fiori inconfundabili si, cu foarte putine exceptii, irepetabili...”

Mi-am dorit sa-mi implinesc prima iubire. Sa-i simt caldura. Mi-a fost dat si asta…

Mi-am dorit sa FIU EU. Sa-mi las sufletul sa rida, sa plinga, sa iubeasca, sa se infricoseze, sa vrea, sa se impotriveasca, sa-si traiasca zborul si prabusirea, sa-si inteleaga ingerii si demonii…Si asa a fost sa fie…

Mi-am dorit sa ma eliberez… De corzile nevazute ale neintelegerii trecutului, de frica de a te pierde…Mi-a dat Dumnezeu si asta…

Asa e, am calcat prudenta pe-o alee – nu era, insa, a sufletului tau, ci a ego-ului…Am strabatut-o, cu pasi apasati, cu zgomot – acela al tocurilor mele - care mi-a anuntat, de fiecare data, prezenta. Am ajuns la Usa aceea. Era inchisa, era cineva inauntru, am asteptat …Am vazut-o iesind, te-am vazut rizind, flatat de vizita ei, am vrut sa fug, am vrut sa intru…Le-am facut, cumva, pe amindoua…O parte din mine s-a intors pe calciie si-a rupt-o la goana, cealalta parte, insa, a intrat ca o furtuna devastatoare, nestavilita.

Asta sint EU. Marea…Da, sint ca Marea…Uneori – calma si linistita, alteori – plina de valuri nimicitoare…Uneori stralucesc, sub razele soarelui, alteori – lumina arata cit sint de tulbure…Uneori stau si astept sa se intimple, alteori pornesc in intimpinarea celor ce vin…Uneori atrag, alteori resping…Pentru unii sint o prezenta comuna, care nu merita atentie decit vara, pentru altii sint fascinanta si in decembrie si in aprilie…Unii fug, ingroziti de furiile mele, altii stau si ma privesc, constientizind potentialul altii, insa, se simt liberi de orice frica intre valurile mele…

Deranjez, in trecerea mea, strafundurile si plaja…Unii au ridicat diguri ca sa le protejeze…Le respect, citeodata…Citeodata le darim cu placere…Strafundurile se topesc sub mingiierea mea, iar plaja zimbeste, din ce in ce mai curat, fiecarui val care ii ia mult de la suprafata si ii aduce putin din strafunduri…

Uneori lovesc cu atita forta, incit dizloc bucata care poarta zimbetul…Las in urma un gol pe care n-am cu ce sa il umplu…Arunc o privire trista, peste creasta celui mai inalt val…Nu, Forta nu e a mea, ci a Vintului…Eu nu fac altceva decit sa o las sa curga .

Am mai inaltat un val, sa pot privi inca o data, in urma…Asteptam sa vad, din nou, plaja zimbindu-mi iertarea. Sa pot pleca, sa-mi pot continua, impacata, curgerea data de Vint…Nu am vazut nici un zimbet, nu am mai vazut nici plaja…Eram, deja, departe, valsind, singura, inspre Soare…

Imi pare rau...

2009-08-05T08:15:00.003+03:00

Iarta-ma, te rog, pentru tot...Te-am judecat, te-am ranit, nu te-am crezut si am gresit. "Iubirea nu e altceva decit autosugestie" - asa am crezut si a durat milenii sa inteleg ca NU e asa. Am suspectat de intentie fiecare gest al celor din jur care mi-a facut sufletul sa tresara. Am cautat si am gasit explicatii logice, defensiv-agresive pentru tot ce nu trebuia explicat.

Asa am fost: ingrozita de iubire. Am judecat, am atacat si am ranit multi oameni aparindu-mi fortareata sufletului...Am facut eforturi sa ii schimb, sa ii "invat" eu cum sta treaba cu iubirea...Unii au fost mai puternici si au plecat, iar eu n-am putut sa inteleg din asta decit ca am avut dreptate - nimeni nu ma iubea cu adevarat. Altii au avut puterea sa ma suporte si sa nu se schimbe. Altii s-au schimbat...Si mi-a trebuit mult sa le iert "confirmarile" sau "rezistenta". O facusem, mental, prin asumarea "lectiilor", dar sufletul mi se inchisesese iar...

A fost sa inteleg de ce...Pentru tot ce am facut, in nestiinta necredintei mele, mi-a fost sa ma intorc in intuneric. N-am putut iesi pina n-am vazut dimensiunile gindurilor mele. Mi-a fost, pentru o zi, atit de frica...frica sa privesc, sa pasesc, sa vorbesc, sa ma urc la volan, sa traiesc, sa pot, sa nu pot, sa mai vreau, sa mai pling, sa mai simt altceva, sa stau, sa vin, sa fug...Mi-a fost frica de oameni, de o pisica, de mine...Mi-am tinut sufletul in piept cu mina, m-a durut fiecare particica a trupului, am tremurat ca varga...Si am crezut in voia Domnului...

Multumesc, Doamne, pentru viata pe care mi-ai dat-o! Pentru ca m-ai ajutat sa cred si sa ies de acolo... pentru ca m-ai inconjurat cu lumina Ta, sa nu ma mai intorc in necredinta...pentru Tot, pentru ca Totul vine de la Tine...A fost greu sa ma iert, a fost greu sa Te rog sa ma ierti...Cind am inceput sa vad Lumina, am inceput sa cred ca m-au iertat si multi din cei pe care i-am ranit, chiar daca n-au spus-o in cuvinte.

Multumesc ca n-ai spus-o! Multumesc pentru drumul chinuitor de ieri! Asa au cazut si tzepii mintii mele si au inceput sa mi se vada ochii...

Multumesc ca existi...

2009-08-04T08:03:00.003+03:00

Motto: "A gindi incepe cu 'daca'. A iubi incepe cu 'a crede' " - Zina Maselutza

Scriu. Simt sa scriu. In aceeasi stare de neintentie, de neanticipare, de inconstienta inocenta in care am scris dintotdeauna (acest “dintotdeauna” al sufletului meu comporta o pauza de vreo 20 de ani pe care nu mi-i amintesc). Da, scrisul a fost pina ieri singura manifestare a credintei mele.

Starea de scris a avut nevoie de o raza calauzitoare ca sa-si croiasca drum din negura indoielilor constiente spre lumina iubirii. A inceput ca “reactie spontana”, si-a recunoscut subtil iubirea in Barcelona, a protestat in fata propriei minciunii prin “nu vreau sa scriu”, a cersit o raza de lumina mai puternica decit intunericul indoielii, si, in absenta ei, s-a lepadat frumusel de orgoliu si s-a mutat sa-si traiasca iubirea in anonimat, in blogosfera.

Am trait in cuvinte iubirea ascunsa, iubirea speriata de propria-i intensitate, iubirea infricosata de a nu fi ranita, iubirea ingrozita ca ar putea rani, iubirea judecata de constiinta, iubirea furioasa pe propria neputinta, iubirea in asteptarea platii, iubirea in cautare de semne care sa-i confirme binecuvintarea, iubirea sfisiata de chinurile lui “Sa spun? Sa nu spun?E drept? E gresit?”, iubirea responsabila, iubirea asumata, iubirea impacata cu nerostirea, iubirea dependent atasata, iubirea “prea tirzie” iubirea efervescenta si, la un moment dat, iubirea scrisa si expediata, iresponsabil, la destinatar. Clasificarea ulterioara a gestului ca iresponsabil venea tot din indoiala perfida a mintii obsedate de a judeca, in absenta credintei sufletesti intr-un Dumnezeu care le judeca pe toate fara ajutorul meu.

Ai stiut: te impaturisem cu un gest dezordonat si te ingramadisem, alaturi de evantaiul dorintei tale, in buzunarul ascuns al unei posete dragi. Auzeam, cumva, dintotdeauna de acolo vocea ta. O raza de soare m-a ghidat ieri sa redeschid buzunarul si sa te recitesc…Ariciul…frecventele…bucatile imprastiate ale unui trup…frica de o noua victima…ochii tristi…marea…Erai TU printre rinduri, iar eu, raportindu-le la mine, n-am putut sa te cred. “Zadarnicia” ca sens a fost, alaturi de arici, fundatia iluziei iubirii…”responsabile”, adica trecuta prin filtrele nemiloase ale propriei exigente, ale spiritului meu justitiar, al fricii de plata…Si am platit…Ca sa inteleg ca iubirea exista pur si simplu, liber de orice conditionari justificative sau anticipative, ca nu exista “drept” si “nedrept”, “permis” si “nepermis”, “bine” si “rau”, “de nerostit” sau “de rostit” atunci cind iubesti…Ca a spune ce simt nu e un act de curaj, nu “rupe” nimic din mine, ci curge senin, impacat, lin si firesc prin mine. Asa cum a facut-o dintotdeauna – spulberindu-mi praful si reasezindu-mi cioburile; era acolo, stralucirea ei a reflectat in constient si a curatat suspiciunile, fricile si incertitudinile mele, adica toata necredinta pe care am inteles-o din toate lectiile pe care le-a dat Dumnezeu cuiva ca mine. Mintea ascutita pe care am amenintat-o de atitea ori ca o strivesc sub tocuri a fost ajutorul de care avea nevoie un suflet atit de inchis ca sa-si inteleaga lectiile, sa se deschida, sa-si elibereze fricile si sa transforme vechile dureri in iubire…

La inceput a fugit, evident, acea componenta a orgoliului care se crampona de “ce credeti dumneavoastra” :-)…A tras repede dupa ea si bucata cu “ce crezi tu despre mine”. (“Repede” se refera la timpul masurat lumesc, intensitatea trecerii de la “cu” la “fara” ar avea nevoie de ani de cuvinte pentru a putea fi povestita…). M-am trezit, apoi, eliberind si declaratia de dragoste timida . Alt veac de intensitate…Si-am inceput sa curg - sa trancanesc si sa sms-esc in involburarea aceea a iubirii fara miine. Cuvintele mele, pe jumatate superb de intense, pe jumatate vinovate de nesiguranta lui “oare mi se cuvine o asemenea minunatie?” te cautau sa-ti dea ceva inapoi…Bine intentionate, dar intentionate totusi…Si “dadeau”…Ca sa inteleg, am primit, odata cu un sms de la tine, o lovitura in plex atit de puternica, incit, fizic, am plecat cu scaun cu tot. Nu e un repros – am meritat-o si ti-am multumit sincer pentru ea - e doar un feed-back al intensitatii pe care mi-o transmiti tu.

Sufletul meu simte sa iti vorbeasca si sa te asculte. Si sa scrie. De fapt, sa ITI scrie, pentru ca tot ce a scris si acum, si atunci, demult, a scris amintindu-si de tine. Stiam, cumva, dintotdeauna ca existi. Mi-a trebuit mult sa inteleg ca esti TU si asta s-a intimplat cind am incetat sa mai caut semne. Cind am facut ce a simtit sufletul meu. “Que sera - sera” imi danseaza fiecare clipa.

Nu, nu m-ai chemat...Nici eu nu te-am chemat. Ne-am cautat unul pe celalalt printre vise, pacate si lectii. Am inteles dintr-un caiet care a supravietuit, miraculos, furtunilor ce mi-au spulberat amintirile. Caietul in care scriam, acum douazeci si ceva de ani...

"Mi-am inaltat aripa gindului
catre sufletul tau
si l-am simtit cum vibreaza.
N-as vrea sa te mint:
daca aripa gindului tau
mi-ar atinge sufletul,
ar simti cum inima-mi danseaza
acelasi vals nebun si sublim
al dragostei"

"Pentru ca pasii zapezilor tirzii
imi fumega prin suflet,
gasesc ca e normal
sa ratacesc cu obrajii uzi
prin paienjenisul serilor senine.
Pentru ca soarele amurgului
s-a dizolvat solemn
prin particulele noptii
abia incepute,
nu-i asa ca nu mi-ar sta rau
sa alerg cu pasi de vise
si sperante
spre sufletul tau?"

"Petalele sarutului tau s-au ofilit.
Dragoistea din ele s-a stins
si nu avem curajul sa-i redam
scinteierea sinceritatii.
Ceata visului unui alt inceput
ma ingrozeste;
as vrea sa pot sa o spulber,
dar umbra celei ce a fost
imi acopera puterile.
Cu o ultima sfortare am venit,
cu zdrentele tineretii mele sfisiate,
dindu-ti ultima ei picatura.
Fara ea sint acum
o stea cazatoare
si ma sting in apele ochilor tai"

"E tirziu...Cu pasi de ceata
Ma indrept spre proaspata dulceata
Strecurata tiptil si intimplator
In tine. Si mi-e asa de dor...

E tirziu...Cit as vrea acum
Sa string intre pleoape farima de drum
Ce ne desparte.
Dar...ce pacat ca nu se poate...

E tirziu...Fi-va miine oare o zi?
Pentru mine, pentru tine - desigur va fi!
Insa...pentru noi doi, n-a fost macar un ieri.
Regasi-ne-vom oare..., asa..., de nicaieri?

E tirziu...Mai pot oare sa sper?
O sansa - ultima - sa iti mai cer?
Ce inutil ar fi si totusi - te implor!
E tirziu...Dar...crede-ma, te ador!!!"

"Am aprins focul iubirii
cu scinteia dezmierdarii.
Nu credeam ca vei risca
punindu-ti inima
chiar in mijlocul flacarilor.
Dar mi-ai dovedit ca
ma iubesti.
Inima mea era de mult
arsa de flacari.
Eu te iubeam
de mult, de-o vesnicie, de cind existam.
Tu oare ma credeai?"

"Undeva, in zare, Ploaia a pus stapinire.
Norii par ca parul unei domnisoare, pieptanat indelung.
In zare, casele, pierdute printre pilcuri de copaci, par jucarii uitate de un copil neglijent.
Soarele revarsa potop de raze peste fumuriul dealurilor, iar lumina, printre suvoaiele furioase ce se reped spre pamint, pare chipul unei fecioare palide, ascuns dupa stralucirea unui par blond, blond ca spicul griului.
Totul se vede in ceata. Ceata asta transforma lumea monotona intr-o lume a visului, a misterului. Tot ceea ce ne inconjoara pare un vis frumos pentru ca toate visele frumoase se vad in ceata.
Mi-ar placea sa ma strecor in petecul acela de pamint si sa las ploaia si ceata sa imi invaluie trupul, sa nu mai stiu de nimic, de lumea aceasta pe care - da, o urasc, de care mi-e rusine, mi-e rusine ca fac parte din rautatea ei. As vrea sa dispara si sa ramin numai cu tine, sa fiu numai a ta, sa fii numai al meu si viata asta, da viata sa fie o imensa, nesfirsita dragoste.
Ciudat! Te iubesc atit de mult si nu stiu cine esti."

M-ai recunoscut... Ai simtit... Din primele cuvinte pe care le-am schimbat... "Si tu? Nu te-am mai vazut pe aici...De unde vii? De ce n-ai venit la mine pina acum?" "Pentru ca mi-a fost frica..."

Ceata aceea de demult s-a ridicat. Nu mai am nevoie de ceata ca sa simt. Iarta-ma ca am trimis-o la tine prin toate cuvintele neincrederii mele...Am crezut mereu ca ai puterea sa vezi dincolo de ea...Am gresit - am dat fara mila - eram convinsa ca esti invulnerabil, ca nu simti, ca nu te doare. Simteai si te durea, dar era cineva, acolo, linga tine, care, deghizat in "inger pazitor", iti curata toate durerile, nestiind ca durerea si iubirea sint acelasi lucru. Nu, mina aceea alba nu a curatat tot...Starea aceea de "invulnerabilitate" in care am interactionat in nebunia evenimentelor vine din credinta...

Chiar trebuie titlu?

2009-08-03T22:35:00.002+03:00

Daca Dumnezeu ne-ar fi vrut singuri, lumea ar fi fost un ocean urias de iubire iar noi am fi fost doar niste mici insule izolate, scaldate de apa si soare. Poate ca, in absenta starii de constienta, iubirea traita in singurate ar fi fost placuta, dar El a vrut altfel - sa invatam sa Il iubim unul prin celalalt.

Unui prieten...

2009-07-30T07:44:00.002+03:00

Erasure - Always
Asculta mai multe audio Muzica

:-)

2009-07-27T10:09:00.002+03:00

Motto: “Tu iesi oricum cistigata…” – mieunat din sufletul de “pisoi” al cuiva drag.

Da, asa e. Cu precizarea ca “a cistiga” inseamna “a invata”. Am crezut ca am invatat multe in ultima perioada, dar multe din “invataturi” nu reusisera sa treaca mai profund de scoarta cerebrala. Asta pentru ca veneau din exterior, din raportarea mea la exterior, la diferite situatii, conjuncturi si persoane…”Intelegerea” mentala a intimplarilor s-a dovedit a fi un mare fals care intra (pentru a cita oara?) in lupta cu sufletul. De data asta, insa, a invins sufletul, si asta nu pentru ca mintea a ordonat mintii sa se opreasca sub amenintarea strivirii creierului sub tocuri, nu! Sufletul a devenit, intre timp, suficient de putenic ca sa se faca auzit si sa se manifeste mai presus de intentiile mintii.

A fost un weekend magic. Am invatat “din mine”, cu detasarea pe care mi-a daruit-o credinta in “va fi bine”. Ce va fi – va fi. O minune de cintec, numai bun sa marcheze inceputul unei noi vieti.

Am invatat despre iluzii…Stiam ca lucrurile nu sint ce par a fi si incercam sa le inteleg pentru a actiona in consecinta. Am gresit…Sufletul nu stie sa inteleaga in pasi logici. Libertatea lui inseamna tocmai sa actioneze dincolo de orice intelegere, de orice judecata… “Sa nu judeci” nu se refera numai la a-i judeca pe altii si pe tine insuti, ci la toate eforturile gindirii constiente, fie ca acestea se refera la intelegerea trecutului, fie la anticiparea viitorului, prin “calcularea” fiecarui pas sau cuvint. Sufletul “se trezeste” pur si simplu ca a inteles, iar al meu simte sa scrie, din cind in cind despre asta…

Am invatat ca sufletul meu stie sa zica si “da” si “nu” razboiului. Pentru ca el nu constientizeaza razboiul…Cind i se spune ca a iscat unul de proportii, nu se simte nici responsabil, nici vinovat. Mai nou, nici macar nu se mai intreaba “ce anume?” a declansat schimbul de focuri din jur, nici “de ce?” cei implicati in lupta trag doar unul in celalalt, nu si in “autorul moral” al conflictului in care s-au trezit. Acelasi suflet “pacifist” de ieri, s-a trezit azi sa “scoata porumbelul” dezacordului. Cu acelasi calm, cu aceeasi seninatate inconstienta…M-a durut ceafa vreo patru ore dupa, dar…a trecut :-)

Am invatat despre emotii, despre iubire si frica…Cineva m-a atacat cu duritate, inexplicabil la momentul intimplarii, care era unul din cele mai emotionante pe care le traisem pina atunci…Acelasi “cineva” mi-a incalzit acum cu atita putere sufletul, incit mi-am ridicat privirea sa vad de unde vine. Am intilnit, pentru o fractiune de secunda abia perceptibila, cei mai calzi ochi pe care i-am vazut vreodata. Am simtit asta nu pentru ca nu m-a mai privit nimeni asa pina acum, ci pentru ca sufletul meu era atit de inchis de frica, incit n-avea cum sa simta. Iar frica mea stirnea “atacuri”…Am vrut sa ma duc sa ii multumesc, sa ii spun ca am inteles, dar cind m-am intors, nu mai era acolo. Stie…Stie, probabil, si ca am intirziat din cauza unei dureri de cap infioratoare pe care m-am incapatinat sufleteste sa o suport ore in sir fara sa cer ajutor. Ar fi trecut, ca si atitea altele pina acum, daca vorbeam cu Zina, dar iar n-as fi inteles si sufletul meu simtea ca e momentul sa isi mai inteleaga ceva…Iar cind m-am vazut luata pe sus si scoasa afara la o discutie despre nimic de un coleg de “breasla” al “atacatorului” de demult, am inteles si iertarea - vina mi-o vazusem deja – enuntind-o mi-a trecut durerea de cap…

Am invatat despre atasament…Nu, nu invatasem cu adevarat pina acum, insa m-am trezit atit de impacata in situatiile care, cu doar zile inainte, incetasem sa mai functionez, incit a trebuit sa-mi recunosc ca…nu sint atasata. Nici de ceea ce muncisem cu pasiune, nici de ceea ce iubesc. N-am putut sa nu observ incurajarile celor din jur si dragostea cu care au ales sa lupte pentru munca mea. Luptele sint, insa, ale lor…”Nu fi stresata, o sa fie bine”. Eu… nu eram stresata, ci zimbeam sincer: “OK, Boss, faca-se voia ta…” si mi-am vazut de discutii cu oamenii care au venit inspre mine. Unul si unul…si ce de cuvinte…

Pisica aceea alba, care a stat lipita de piciorul meu toata seara…Parea ca se uita la mine, dar a apucat cu o repeziciune uluitoare bucata de carne din mina vecinei de masa pe care parea ca nu o priveste…Fantastice animale – pisicile astea – adevarate lectii nu doar despre iubirea neconditionata, ci si despre libertatea sufletului…Atit timp cit isi urmeaza calea, nu are nici o vina, chiar daca in jur se dicuta altfel…

Starea de "magic" a ramas, chiar daca weekend-ul a trecut. Da, viata e magica...:-)

Libertate

2009-07-25T18:08:00.002+03:00

Sufletul meu este liber sa accepte "trebuie" si "nu trebuie". Cu aceeasi deschidere si cu aceeasi stare de "uau!!!" traita in fatza oricarei minuni izvorite din iubire.

...So...suit me!

2009-07-22T09:33:00.004+03:00

Adevarurile simple si profunde sint exprimate - cum altfel - decit liber de orice manifestari revendicative ale ego-ului...Si de "legal copyright"...Bineinteles...

Asa ca...voi, aia de la "concurenta", care iesiti pe teren ca la razboi, motivati de indemnurile de genul "vreau sa vad carne si singe" pe care vi le insufla sefii vostri!!!...Da, voi! Dati-ma in judecata, abia astept sa va demonstrez duplicitatea! Poate e nevoie de vreo spetza "Ego vs Fiinta"...

Nu stiu sa inot...

2009-07-22T09:30:00.000+03:00

Anunturi

2009-07-21T23:19:00.002+03:00

Pierdut amintiri despre viitor. Gasitorului - un prezent luminos.

Pierdut prietena simpatica. Gasitorului - dau la schimb pe antipatica asta trista cu care m-am procopsit.

Pierdut curaj. Jack Daniels refuza sa colaboreze cu mine la operatiunile de cautare. Pierdut si argumentele convingatoare pentru Jack.

Gasit blogaritza blonda, ciufuta, plingacioasa si proasta. O dau la pachet cu laptop-ul si conexiunea mobila din dotare. Fie, si 500 euro...1000, numa scapati-ma de ea!!!!

Hm...

2009-07-21T23:15:00.001+03:00

Sinceritatea fata de cei din jur reflecta, uneori, sinceritatea interioara. Adesea, insa, compenseaza lipsa acesteia...

Praf...

2009-07-21T18:41:00.001+03:00

…Pulbere fina. Nisipul plajei e grosolan pe linga pulberea asta care am devenit.

O secunda. Un cuvint. Banal, fara incarcatura, rostit, acum imi dau seama, intr-un moment in care debordam de fericire, de placerea a ceea ce fac, de viata, de mine… Atit – un cuvint – si m-am vazut spulberindu-ma. Nu, de data asta nu in cioburi – cioburile purtau cu ele speranta de a fi culese si lipite, ci intr-o gramajoara pe care chiar si o respiratie blinda o lasa fara “miine”. Ma uit, neputincioasa, cum ma imprastie vintul si curentul subtil iscat de fiecare trecere. Bucati din mine se pierd pentru totdeauna pe strazi, printre frunze, oameni si raze de soare…

Curajul – liantul care m-a adunat de fiecare data – se vede inutil si caraghios in zbaterile lui de a prinde in miini firicelele fine – spatiul dintre inel si deget e mai mult decit suficient ca ele sa-si urmeze curgerea. Nu, nici macar din greseala pulberea nu vine inapoi…Se imprastie cu viteza, bucuroasa poate de libertatea ei…sau poate impinsa de suflul acelei explozii mute care mi l-a luat si pe “azi”…

Sint aproape nimic. Tot ce-a ramas e un rest de “ieri”. Un rest de iubire vinovata de renuntarile tale. Un rest de iubire care nu se ridica la nivelul “sacrificiilor”. Un rest de iubire furioasa, revoltata pe ideea de sacrificiu si renuntare. O iubire in lupta pe viata si pe moarte, cu “trebuie”. “Vreau sa fiu un “vreau”, nu un “trebuie””…Cui ii pasa ce vrei tu, duduie? Problema-i a ta…

Au trecut atitia ani si tot nu m-am vindecat…Si-aceeasi furie dintotdeauna ma scoate la razboi cu orice “efort” pe care il simt ca mi se adreseaza. Cu aceeasi intensitate ma opun, indiferent ca efortul e o mina de ajutor, o vorba buna, o injuratura sau o limba-n fund. Cind simt “ruperea” firescului in cei jurul meu pentru mine, sar la bataie. Lovesc si zgirii prin cuvintele mele pina simt ca am produs aceeasi durere pe care o simt eu cind ma vad sufocata de “eforturi”.

Daca nu plecai atunci, n-as fi ramas pe drumul meu si as fi incercat in continuare sa implinesc un vis care nu imi apartinea. Am mai incercat, oricum, in amintirea ta, dar, slava Domnului, nu am reusit. Am reusit, in schimb, sa fac de capul meu, primii pasi – sovaielnici si impiedicati de “reglarile de conturi” restante de la tine. N-am fost in stare sa le solutionez favorabil mie – am abandonat din start – EU nu sint o luptatoare (de-aia nu suportam sa fac sporturile alea – pentru ca era intotdeauna o batalie, din care EU nu doream decit sa fug, si pentru ca nu eram lasata, luptam din razbunarea neputintei mele; de-aia la 1,58m “prindeam” echipa de handbal a scolii, pentru ca, exact, “trecea mingea – nu trecea omul”, iar tembelii aia de antrenori apreciau si aplaudau incrincenarea mea…)!!! M-am bagat, insa, sa lupt impotriva Mea impinsa de Aleasa ta, care nu suporta ideea de a pierde nici simburele din cireasa care ii apartine. Cea pe care ai ales-o impotriva Ta, crezind ca imi faci mie un bine. Ce de lectii ai avut si tu despre iubire…Si ce de lectii mai am si eu, in maniera mea responsabila, demna si corecta de a iubi…

Am crezut ca am reusit sa ma gasesc. Pentru cite o clipa, o zi sau doua. Si cind a veni momentul sa nu ma mai vad, am ajuns sa ma intreb “Asta a fost tot? Atita durere, atita drum – pe si pe linga – doar pentru citeva clipe izolate cu mine???? ATIT???? Cind am visat visele mele, cind am trait viata MEA, cind mi-am iubit iubirea????”

TREBUIE sa fie un MIINE…Intr-o alta lume, in care pulberea asta argintie, stralucitoare, impastie din calea ei renuntarile si duce cu ea speranta si iubirea. Da, o lume in care “soarele rasare, dar nu apune niciodata”. Lumea pe care am visat-o, cindva, si despre care am uitat, ocupata fiind sa-mi lustruiesc armura de lupta…

Pentru ca iti place mult...

2009-07-20T07:41:00.000+03:00

My heart...

2009-07-19T19:00:00.001+03:00

"Rromania got talent!!!!"

2009-07-18T08:46:00.004+03:00

I-am vazut acum doi ani, la Florenta. Eram deja de doua saptamini plecati din tara, vazusem destul, eram satui de cozile la "obiective turistice", uluiti de paragina in care Italia isi lasa frumusetile, scirbiti de muntii de gunoaie de pe jos, agasati de comerciantii ambulanti de marfuri contrafacute...Ne-am asezat pe o bordura, obositi - patru prieteni "tacindu-si" o mare dorinta: "Vreau acasa!!!!".

A razbatut inspre noi, dintre cladirile inghesuite, o melodie...Ceva care suna precum acel "acasa" pe care il visam in tacere, jenati de propria noastra nerecunostinta: "Avem sansa acestui concediu de vis si, in loc sa ne bucuram de ultimele zile, am obosit si vrem inapoi."

Ne-am ridicat si ne-am trezit tzopaind spre locul de unde venea muzica. Aveam sa gasim, intr-o piatzeta, singurul motiv pentru care am IUBIT Florenta. Iar cind am vazut-o pe micutza negresa dansind asa cum simtea ea muzica aceea, ni s-au umplut ochii de lacrimi: acel strigat al sufletului "Sint de-ai nostri!!!" dadea pe afara...

Pina si "carabinierii" s-au oprit sa-i asculte, uitind , parca, ca jobul lor e sa ii alunge de pe strazi...

Am cumparat CD-urile lor si le port cu mine in masina. Baieti, daca ati sti citi kilometri mi-ati bucurat!....

Ei aud "Mission Impossible" asa. Suna a "Totul e posibil"!!!!!

Top (in orice ordine)

2009-07-18T06:59:00.004+03:00

...,.......,... .

2009-07-17T09:34:00.003+03:00

Ceva s-a schimbat in acest ultim an...Ceva in mine nu mai poate sa spuna "La multi ani!"...Acelasi "ceva" care vrea, dar nu poate sa spuna nici "Stop! Gata! S-a terminat!"

Diamantul...si tu esti unul...Priveste in jur: e sigur, cineva, acolo care sa-l curete, sa-i redea stralucirea, sa-l slefuiasca...Nu eu. Eu nu am, in mine, uneltele potrivite tie. Dar nici nu sint in stare, singura, sa pun punct. Nici asta nu e in mine...

chris norman
Asculta mai multe audio Muzica

chris norman
Asculta mai multe audio Muzica

Bau! ;-) Ia din mine: Bum! Trosc! Poc!

2009-07-14T10:39:00.003+03:00

Am simtit. In aer, in vocea ta, in cuvintele tale, in forta cu care imi evitai privirea, in agitatia cu care traiai momentul, crezind ca il scurtezi in felul asta…L-ai scurtat, l-ai redus la zero, la starea de “n-a fost”. Daca ti-as da un “extemporal” cu intrebari despre noi ieri, pariez ca n-ai nimeri nici un raspuns. Am gasit, electronic, si confirmarea minciunii, cind am ajuns acasa.

Nu ma mai doare sa te desconspir. Am depasit faza in care inteligenta mea se simtea jignita de nonsalanta cu care ma minti. Am trecut si de aceea in care iti strigam in fata desconspirarea. Am constientizat motivul real pentru care am simtit sa iti spun, cindva, sa incetezi cu eforturile de manipulare. Nu am facut-o ca sa ma dau desteapta, desi asa am crezut, ci, ca sa vad daca, in cunostinta de cauza, o sa te potolesti.

N-ai facut-o si asta nu din desconsiderare pentru intuitia mea care miroase minciuna. Nici pentru ca ai luat una din declaratiile mele de renuntare la orgoliu (“Nu ma mai dau desteapta si manipulata”, iti amintesti?) ca pe o saminta de credulitate. Constient ca simt, cersesti desconspirarea, ma minti cu premeditare subconstienta, crezind ca, daca iubesc adevarul, sint si dependenta de el. Ca minciuna m-ar pune pe fuga si asta m-ar face, brusc, foarte tentanta pentru a incepe un alt joc pervers. Sau m-ar indeparta si m-ar impiedica sa te iubesc. Afla ceva nou: intre timp, m-am surprins iubind si minciunile in egala masura precum adevarul. Pentru ca minciuna nu e altceva decit un adevar acoperit cu iscusinta. Un paravan in calea luminii.

Da…Iar minti. Te minti. Iar “pari”. Iar faci eforturi. Iar te agati. Iar “urmaresti ceva”. Iar VREI inapoi. Chiar nu vezi ca platesti pentru ca iti asumi, ca pe un bun, iubirea ei? Acea iubire de tot si de toate care o face atit de …alba si neputincioasa sa-ti reteze orice legatura?…

Demonii tai au nevoie sa se hraneasca cu ea. O lasi devastata, de cite ori pleci. Profiti de, poate, singurul ei Demon: acela al renuntarii de Sine ca sa nu faca rau. Nu, n-o lua personal sa-ti umfli orgoliul si “sperantele” cu asta, ea nu poate sa faca rau nu doar tie, nimanui. Asa cum poate si iubeste pe oricine.

Dezamagitor, nu? Sa fii “oricine”, sa nu insemni nimic “special”. Sa nu intelegi cum unii oameni pot darui in egala masura oricui, fara criterii care pot fi implinite printr-o vizita la coafor, printr-o internare intr-o clinica de chirurgie plastica, prin chinul unui regim alimentar, prin administrarea unor pilule de slabit sau prin frecventarea “cu program” a unei sali de fitness ori a terenului de tenis…

Da, EA poate sa iubeasca si un blond spalacit si pistruiat, cu pungi sub ochi, cu burtica, fara bicepsi, tricepsi si abdominali lucrati, cu ceva ani in plus sau in minus – cui ii pasa? Doar TIE, pentru ca TU NU POTI altfel! Ca s-o iubesti, ea TREBUIE sa fie blonda, slaba (nu foarte…) si cu tzitze!!!! Asta-i primul criteriu care-ti stirneste interesul. Al doilea e “neputinta” aflata la vedere (instinct masculin autentic, de altfel) care se traduce, in mintea ta intoxicata de scrieri siropoase si de psihologie de Cosmopolitan, drept…”feminitate”.

Da, pe astea care corespund, le iubesti inconstient. Cele care ies din tipar si POT singure sint incluse, automat, in gasca “masculinizatelor”(iti scuzi atractia distructiva fata de ele numindu-te…”efeminat”) si primesc, sub forma de atentie si declaratii de “simpatie speciala”, toata furia si ura ta! Dai tot din tine ca sa le vezi ingenunchiate, rapuse, urlindu-si de durere reciprocitatea dependentei!

Asa e, Sinele tau uraste femeile. Te-a iubit si pe tine una de ti-a sufocat visele, mi-ai spus-o intr-unul din putinele momente de sinceriate. Ai nevoie sa o intelegi si sa o ierti, altfel nu traiesti altceva decit satisfactia razbunarii. Ai dezvoltat, in timp, tahifilaxie la “puterea” femeilor. Adica nu ai nici o atractie fata de cele puternice, ci ai doar nevoie de mai mult, din ce in ce mai mult ca sa te simti satisfacut. Pariez ca acum citiva ani iti erau de ajuns “gainile hipnotizate” care stau si acum calare pe tine in medii nepotrivite cu “calareala”, de regula…academice. Te flateaza grozav interesul lor fatis (raspuns la mieunaturile tale), dar…ciuciu interes, pentru ca…ciuciu satisfactie: sint deja cazute, nu mai ai nimic de “lucrat” la ele. “Miau” functioneaza total in 96% din cazuri. Ti-am promis ca exista 4%!!!Cum, nu stii regula lui 4%???? “96% contribuie pentru ca 4% sa reuseasca”. Aplicabil oriunde, precum Pareto (20 – 80, ce te miri asa? Credeai ca blondele citesc doar …”Cosmo”?)

Pisoiule, ti sa infundat!!!! Mai ai, pentru putin timp, ceva clauze contractuale cu care sa te hranesti, dar is pe duca!!! A venit momentul sa faci si fata, nu doar spate!!!! Si o sa vrei miine-poimiine sa te arunci in bratele “blondei de rezerva”. Va fi acolo, ca intotdeauna, dar nu ca sa iti regenereze orgoliul sfisiat…Nu…O sa rupa cu dintii bucatile ramase, pina o sa fii curat. Si-abia atunci isi va dechide bratele sa te primeasca. Independent de orice dependenta…

Cit crezi ca mai dureaza pina cind femeia aceea care face “obiectul dependentei tale” isi da seama ce faci? E pe drumul ei si acesta duce catre cineva care ii infringe acel demon. Care are puterea sa iti taie orice legatura. Pentru totdeauna. Si in absenta ei, scirbit de a iti reflecta minciunile in abundenta de oglinzi dornice sa fie mintite, o sa iti intorci privirea catre tine. Cu adevarat! Si-o sa intelegi ca “a avea” e o exprimare lipsita de respect si plina de infatuare a lui “a fi”. Ca NU AI PE NIMENI! (Ei bine, pentru inceput, ca sa faci trecerea mai usoara, poti sa crezi ca te ai doar pe tine. O sa-ti treaca si asta, odata cu orgoliul…) Ca, unii oameni din jurul tau EXISTA pur si simplu, indiferent daca ii vezi sau nu. Acum nu vezi decit pe cei care sint legati de tine prin legaturile negre si dense ale dependentei – intr-un sens sau in celalalt. Ai creat atitea, ca nu mai are pe unde sa patrunda lumina iubirii care EXISTA si ea, dar, exact, nu o vezi. Pentru ca, desi si-a anuntat, cu deschidere, demnitate si corectitudine, prezenta, nici nu ti se “pune pe tava” ca sa iti potoleasca setea de satisfactie (sau "foamea de tandrete", cum iti place tie sa-i spui), nici nu fuge ca sa te atraga, nici nu depinde de starea ta de minciuna sau adevar. E…pur si simplu acolo, nu face nimic altceva decit sa lumineze si sa creada. Din cauza ca nu lasi sa treaca lumina, ii simti doar caldura. Arde rau citeodata, nu-i asa?

Dragule, alegerea e a ta: te mistui sau te luminezi? Eu EXIST indiferent de optiunea bifata. Si IUBIREA din mine la fel. TREZIREA!!!!

...

2009-07-13T21:55:00.003+03:00

Am inteles de ce...Daca mai faceam un pas, am fi suferit amindoi. Cineva a vrut sa stiu ca am ales corect: da, uneori, un pas grabit si neatent poate fi ultimul...Oricit ar fi de luminos in seninatatea lui inocenta, ar putea cadea ucis de densitatea trecerii. Mi-am ridicat privirea si m-am oprit la timp. Spre binele nostru.

Stefan Iordache & Sanda Ladosi-- Intre noi mai e un pas
Asculta mai multe audio Muzica

pentru ca inca mai simti asa

Nu ma iubi...........-Sanda Ladosi & Stefan Iordache
Asculta mai multe audio Diverse

Da, scrie, scrie, scrie!!!!!!

2009-07-13T09:02:00.002+03:00

Mi-e clar acum! Salasuieste in mine Demonul Trancanelii. E mare, dar nu e negru, ci verde inchis. Mai prescis – kaki. L-am avut cu mine dintotdeauna, nu-i vreo “achizitie”. Imi amintesc cum mi se spunea in copilarie: “Auzi? Pe tine nu te doare gurita? Nu te doare, nu…Dar pe mine asa ma doare capul!!!!” :-) In vremea aceea eram prieteni, tot el m-a impins sa scriu primele poezii, dupa care, cind acestea si jurnalul meu au fost descoperite, ne-am certat rau de tot. Si-am inceput sa ii dau in cap, nestiind ca nu am forta sa-l nimicesc de una singura. Tot ce am “reusit” sa fac a fost sa il determin sa imi exprime componenta superficiala, a ego-ului, nicidecum sufletul, cu care i-am retezat legatura. Am si recunoscut la un moment dat ca nu mi-e de ajuns sa stiu ca pot, trebuie sa arat asta. Era perfect adevarat, stiam ca “dau bine din cuvinte” si ma “umflam” de cite ori surprindeam uluirea pe fetele celor din jur. Retragerea in anonimat, in blogosfera, a marcat, probabil, inceputul regenerarii legaturii dintre cuvinte si suflet. Demonul Trancanelii nu e negru, ci verde, pentru ca are puteri vindecatoare asupra sufletului meu… Convietuim deja de ceva timp, destul cit sa inteleg ca, fie am foarte multe ramase nerostite, fie nu am puterea sa ii vin de hac singura. Fie amindoua…:-)

Si inca un lucru mi-a devenit clar: ca nu e mi-e clara clasificarea in Ingeri si Demoni. Cea care are nevoie sa vada contraste izbitoare e, cumva, tot frica. Combinatia de alb si negru (ma rog, la mine e rosu si negru) care salasuieste in fiecare dintre noi e menita sa ne arate Calea. Daca avem curajul si credinta de a privi in ochi, cu sinceritate, si intunericul si lumina.

Frumoooooos...:-)

2009-07-13T00:21:00.004+03:00

Era sa ma calci pe trecere de pietoni!!!! Am ramas interzisa in mijlocul strazii...Tu...aici????Exact cind incercam sa raspund la intrebarea cuiva "De ce traversam?"????

Doar ochii mei atenti si senini vad spiridusii! ;-).

Stiu, si tu esti atent. Mai ai ceva de finisat la "seninatate". Poate iertarea. Te-a iubit. Ti-a dat tot ce a putut mai bun. "Taierea legaturilor" in mod fortat nu inseamna ca ai inteles, ci ca esti inca suparat. N-ai de ce. Si tu ai facut acelasi lucru, de vreo doua ori: ai crezut ca asa e marea iubire. De fiecare data. Si asa a si fost: in acel moment nu puteai mai mult. Acum poti, tot ce-ti lipseste e sa ierti. Ca sa poti fi si tu, la rindul tau, iertat de cele carora le-ai insamintat vise cu tine. Ai ridicat la lupta multi demoni asa, pentru ca demonii tai n-ar fi cedat cu lumina. Suferintele acelea fizice...au marcat caderea lor. Fii impacat, aceia care inca sint in tine, au reusit sa plateasca, cumva, lacrimile acelor vise sfarimate: au ucis, la rindul lor, demonii altcuiva.

E si in tine "Ingerul negru al pacii"...Pe mine, daca m-ar suna cineva de 5 ori in zece minute sa ma invite undeva, m-ar parasi si politetea, si curtoazia, si bunul simt, si cunostintele de limba romana literara si autocontrolul. Si-as trage o injuratura ca sa-nteleaga cine nu e in stare altfel, ca am pus PUNCT. Ai sa vezi ca nu mai suna a sasea oara! Si, mai ales, ai sa vezi ca n-ai pierdut nimic! "Suferinta" pe care crezi ca o generezi e atit de superficiala, incit n-are putere sa se intoarca. N-ar avea nici timp - se vindeca rapid, contra sumei de 10 RON dati pe o pereche de cercei noi. Iar "plata" de care ti-e atit de frica, se traduce, de fapt, in mai mult timp cu TINE. Atit.

Inapoi la lupta

2009-07-12T10:22:00.004+03:00

Iubirile mele, iubirile celor din jur – toate s-au raportat la o…iubire ideala, in existenta careia nu am incetat sa cred nici o secunda. Demonii fricii si ingerul credintei mele si-au facut drum catre constient intii sub forma de clasificari, apoi sub forma de cuvinte – expresie a luptei. am crezut ca ultima batalie s-a exprimat prin pornirea demonica de a judeca iubirea, de a o diferentia clar prin folosirea unor cuvinte care au, pentru mine, conotatii diferite…

Ieri, cineva cu multa cunoastere mi-a zis ceva de genul “Eu nu vorbesc despre iubire. Sint destui cei care, in necunostinta de cauza, terfelesc Iubirea in discursuri.”. In alte cuvinte, spusese exact ceea ce am scris, nu demult, si eu. Cu toate astea, am simtit pornirea sa ripostez, sa contrazic. Intrucit nu am inteles, pe moment, natura impulsului (luminoasa sau demonica?), am preferat sa mi-l “inghit”; in absenta intelegerii, chiar nu aveam argumente care sa-mi sustina acel “Ba nu!!!” care iesise la lupta.

Mi-a fost dat sa simt cum tocmai “pacea” mi-a creat o bresa prin care am hranit demonii cuiva. (Va rog, poate cineva sa imi spuna daca “La bine si la rau…” e o invatatura biblica autentica sau doar un alt instrument de conditionare religios, precum “Crede si nu cerceta”?). Ingerii m-au ajutat sa ajung teafara acasa, chiar daca, in ultimii 50 de km parcursi cu tine in dreapta mea, am adormit de citeva ori. N-ai vazut ca imi era rau, ca eram sfirsita, ca nu mai eram acolo, nu…Erai atit de concentrat sa ma lovesti cu vorbele tale, incit n-ai mai observat nici pericolul: era sa murim amindoi!!!!Masina aia, pe care o iubesti tu atit de mult, ne-a dus acasa condusa de ingerii nostri!!! Nu te-ai oprit din ce faceai nici cind m-ai vazut ca adorm, cumva linistita, ai luat-o tot ca pe un afront personal, iar eu nu mai aveam putere nici sa pling, auzeam doar vocea ta ridicata, si in mine, o voce care spunea “Multumesc ca sintem teferi. Ca inca sintem. O sa fie bine.” Am adormit, constienta de abisul negru, fara vise. Impacata.

Dimineata era, din nou, lumina. Am inteles ca nu sint in stare singura, ca am nevoie de ajutor, ca e ceva in mine care ma opreste sa-ti fac fata. Am crezut ca mi-am creat singura bresa, deschizindu-mi sufletul in fata ta. Tot ce imi aminteam, insa, din seara precedenta, era durerea fizica a locului prin care demonii tai ma absorbeau. Nu, acolo nu e sufletul…Tu n-ai vibratia sa te legi la sufletul meu…N-ai avut-o niciodata, probabil de-aia te-am si ales, ca nu cumva sa imi deschizi sufletul si sa ma trezesc iar expusa durerii…Marea problema e ca, energizindu-ti “cu mine” locul acela, iti faci rau! Eu iti fac rau, prezenta mea, intentiile mele pasnice iti hranesc demonii si boala. Da, iar am gresit. Cind m-am surprins ripostind firesc, usturator, fara mila, am vazut ca nu mai e nici o bresa…

Am inteles ca luptele, atunci cind vin de la Sine, sint un dar, nu o corvoada: cu fiecare batalie careia ii dau voie sa se desfasoare, mai fac un pas catre mine, iar a-mi pune atitudinea pacifista in calea razboaielor nu e decit o alta expresie a fricii. Pentru ca fiecare astfel de razboi are “pretul” lui - durere, pierderi, moarte… Demonul fricii de toate astea si cine stie de cite altele, a nascut, a hranit, a vegheat si a asmutit, in timp, o armata de demoni. Nu l-am vazut pentru ca era deghizat in Ingerul Pacii…

Iubirea e expresia a ceea ce sintem in stare sa daruim. Cu o precizare: LA UN MOMENT DAT! Constientizarea MOMENTULUI ca stadiu al descoperirii de sine a facut pe cineva sa imi ierte toate “strigatele de lupta”. Si m-a facut pe mine sa inteleg ca intentiile tale constiente nu sint rele (ma intristeaza faptul ca am aflat, tot ieri, semnificatia greselii “cu voie sau fara de voie”: da, se “aduna” si se “platesc” ca intentii si cele subconstiente…) si sa te iert. Ma iubesti enorm, dar sufletul tau e inca foarte acoperit, si nu ma poti iubi decit pe vibratii joase, care nu corespund sufletului meu. Faptul ca , fizic, eu vibrez mai inalt, se traduce in mintea ta ca o amenintare. N-o sa te deschizi niciodata cit timp te vei simti amenintat mai jos de propria viata. Iar eu nu sint in stare sa ti-o amenint de dragul de a iti forta deschiderea. :-) Exact, mi-ar fi frica. Stiu ca mai am multi demoni de infrint. Daca azi a mai cazut unul, locul lui se umple automat cu un altul. Abia astept sa ii vad napustirea furibunda, sa gust durerea zbaterilor lui, sa ma epuizeze spre somnul plin de credinta ca “Va fi bine” si sa ma trezesc zimbind Iubirii!

Te vad ca faci eforturi. Le-am apreciat cindva, acum, insa, ti le descurajez: a trecut vremea cind relatia noastra se desfasura ca un troc cu eforturi: "am facut asta pentru tine, acum e rindul tau sa faci aia pentru mine."Conotatia demonica a "egoismului" iti apartine, asuma-ti-o! Tu esti cel care daruieste din forma neagra a egoismului, aceea care asteapta sa primeasca inapoi! Daca nu stii, afla ca eu am biruit demonul rasplatii. Si el avea aripioare de inger si ma impiedica sa primesc ceea ce eram constienta ca nu pot "intoarce" sau "da mai departe"...A fost o lupta grea, dar a cazut, pina la urma, invins de Iubirea pe care o daruiesc eu ACUM, in absenta oricarei asteptari.

Micutzul - editata...

2009-07-05T23:19:00.004+03:00

Face primii lui pasi. I-a stat in cale un bidon de plastic transparent, umplut trei sferturi cu apa. Nu l-a ocolit. A inceput sa il rostogoleasca in pietris, vesel de noua descoperire. L-am privit atenta cum se bucura si cum bucuria trezea in el curiozitatea de mai mult.Pe masura rostogolirii, zimbetul i se estompa, pina s-a stins, intii de pe buze, apoi si din privire. S-a oprit, s-a urcat cu totul pe bidon hotarit sa-l opreasca si si-a ridicat ochii spre noi. Molipsita de curiozitatea lui, m-am apropiat, incercind sa-i inteleg umbra de frustrare de pe chip. M-am aplecat, am scos capacul bidonului si apa a inceput sa curga linistit peste pietre. Chiotele lui care au urmat, m-au luminat: constient ca nu reuseste singur, umbra era a neputintei de a cere ajutor. Micutzul vroia sa elibereze apa!

Frustrarea era a neputintei pe care o vedea in ochii nostri care nu intelegeau, in absenta cuvintelor, nevoia lui de ajutor.

Trist...dar adevarat...

2009-07-05T22:33:00.002+03:00

Dragostea este cel mai puternic instrument de conditionare. Cele mai mari greseli sint chiar manifestarile dragostei, carora nu le poti spune "nu": ti se vrea binele "din dragoste", esti supra-protejat "din dragoste", nu poti pleca "din dragoste", te intorci "din dragoste", faci compromisuri "din dragoste", renunti "din dragoste", daruiesti "din dragoste", uiti "din dragoste"...De cite ori iti manifesti constient dragostea - fie faci tu un pas alaturi de drumul tau, fie il determini pe cel asupra caruia iti reversi manifestarile sa isi paraseasca drumul sau.

Ce bine ca mai exista un cuvint - iubire - care sa-mi evoce versiunea neconditionata a acestei emotii! ... Ce trist ca "te iubesc" e tavalit pe nedrept in mocirla conditionarii!...Oare limba noastra nu contine doua expresii distincte pentru declararea iubirii si a dragostei (exista "Sint indragostita...", dar imi evoca o stare efemera, incompatibila cu dragostea...parinteasca, spre exemplu), din... intelepciune? Iubirea...se tace?

:-(.......cuvinte......:-)

2009-07-01T00:01:00.003+03:00

EU..."CURCUBEU DE PLUS" ???? :-))))))) Baieti, credeam ca le-am auzit pe toate...Dar asta...a venit la momentul potrivit! Dorm linistita...chiar n-am gresit cu nimic, acum stiu.

Si inapoi in iad....

2009-06-30T20:04:00.003+03:00

Mda. Chiar n-am crezut ca o sa mai vad iadul vreodata. Ce frumos e cind te baga inapoi exact cine te-a scos de acolo! Probabil ca mi-a simtit lipsa de energie si s-a gindit ca un dus scotian smoala-apa marii-smoala m-ar mai inviora, pina nu-ncep sa-mi scada vinzarile. Sau poate ii era dor de fatuca aia plina de cinism simpatic, ca prea devenisem asa…serioasa si sensibila…pfui! Scirbos de sensibila! “Your wish is my comand, Master!” Ia de-aici, am revenit sa sa pun si eu cuvintele la tras cu tunul, sa te ajut sa o nimicim pe aia mica de se trezeste vorbind unde doare! Au! Pardon, n-am vrut…Cuvintul “ajut” ti-a adus voma-n git, nu-i asa?…Uit mereu (nu stiu de ce, in conditiile in care imi amintesc toate nimicurile legate de tine), ca tu poti singur. A! De-aia uit…Ca nu prea se vede ca poti…Ca te zbati tot acolo, in incapatinarea de a iti declara mult prea sus si tare (pentru un tip discret si singuratic, asa, ca tine…) dependenta. Dependent pe..(cenzurat – n-au farmec scrise, cuvintele alea sint facute sa fie racnite)!!!!

“Dator”, asta-i cuvintul care-ti descrie sentimentul; nasol e ca l-ai extrapolat asupra tuturor. Si mai nasol e ca nu pricepi ca te simti dator. Pisi “eu” a fost acolo, ca si tine, dar a inteles buba. Unii din cei care au “renascut” au invatat din acea experienta frica de a-si mai solicita norocul (Zina V. m-a “luminat”, mercic si-un pupic…) iar altii, ca noi, au ramas cu sentimentul “datoriei” si cu o alta frica - de a primi.

Pe mine tu m-ai invatat sa primesc, ai facut-o cu forta, in fata a 50 de oameni, nu mi-ai dat nici o sansa sa ma opun, mi-a venit sa pling, am inteles mai tirziu ca nu de ciuda, oricum n-as fi avut voie. Ti-am spus “multumesc” si atunci, si de fiecare data de atunci cind am simtit ca ai facut ceva pentru mine, constient sau nu. Nu-ti sint datoare, nu ma simt asa, poate ca menirea multumirilor sincere e tocmai aceea de a inchide balanta debit-credit de care esti tu obsedat. Ceea ce fac eu e separat de tot ce ai facut tu, e din mine, asta simt, am incercat sa ma opresc dar nu pot fi altfel. NU VREAU NIMIC de la tine, daca simti, poti spune “multumesc” si sintem “pe zero”, sau poti DA MAI DEPARTE dar NU MA LOVI!!!! Am vazut sincronicitatea, intelesesem deja ca era mult (era la fel de mult si pentru mine, nu numai pentru tine…), tocmai iti ceream sa faci ceva in privinta asta si m-am trezit cu o izbitura in plex de o simt si acum (precizare, sa nu se inteleaga ca sint molestata fizic: lovitura s-a incasat de la o distanta de citeva zeci de km). N-am perceput niciodata atit de fizic niste cuvinte, asa ca trebuie sa fi avut in ele ceva vibratie si intentie!!! Am gasit puterea sa iti multumesc ca ma receptionezi, dar durerea loviturii e inca aici.

Mi-a luat ceva sa-mi identific starea si cind am inteles-o – eram deja in iad. Vinovatie si neiertare. Din nou, ale mele pentru mine. Cea mai groasa si mai “aburinda” smoala…Am plins juma de zi, crezind ca o sa ies de acolo, dar n-am putut. Pentru ca n-am inteles ce am facut de m-ai trimis inapoi in locul acela din care a fost atit de greu sa ies, cu tot ajutorul primit.

M-a lamurit, plin de intelepciune, un catel (negru, bineinteles), care m-a condus pina acasa. Am incercat de citeva ori sa il rog sa nu vina, explicindu-i ca n-am carne in frigider. Nu parea sa ii pese decit de mina mea care il scarpina sub barbitza. Am mai facut doi pasi – cutzu tot dupa mine. L-am mai alintat putin, iar am plecat si uite asa m-a dus pina in fata usii. I-am mai zis o data ca n-am papa (de ce oare presupunem ca, daca vin dupa noi, vor neaparat papa???), am descuiat, iar cind m-am intors sa-mi iau “la revedere” – plecase deja. Cum ar fi fost daca, in scop preventiv (adica sa-mi previn mie vinovatia ca n-am cum sa-i platesc “atentia” cu o bucata de carne), i-as fi dat un picior????

Asta ai facut tu azi. Desi doare rau, vinovatia nu e a mea. E a ta!!!De data asta, eu n-am mai gresit cu nimic. Am fost doar EU si IUBIREA. Cumva, lovindu-ma, ai lovit mult mai mult decit pe mine…Era acolo ceva divin. Poate a venit momentul sa inveti si tu lectia lui “Am gresit. Iarta-ma!” Vreau sa-ti ceri iertare. Clar, responsabil, raspicat, uitindu-te in ochii mei! Altfel, s-ar termina. Punct. N-as merita sa ma simt vinovata pentru ceea ce sint (hm...Lara Fabian "How could I ever feel sorry for being stronger than I am???"), oricit de mult as emite pe “canale” uitate deschise. Desigur, Gindul Bun ar ramine acolo unde e, mucii ar ramine-n fasole si alaturi ai putea sa vezi invitatia de a-i scoate din farfurie cu minutza ta!!!Ca poti, nu-i asa? Exact, singur…

Google search...sau...unde dai si unde crapa :-)))

2009-06-30T09:38:00.001+03:00

DON`T WORRY ABOUT THE PEOPLE IN YOUR PAST...
THERE`S A REASON WHY THEY DIDN`T MAKE IT TO YOUR FUTURE.

Dau mai departe...

2009-06-30T09:07:00.001+03:00

Marcel Iures- Ca sa fii rege
Asculta mai multe audio Incredibil

Asa arata credinta...

2009-06-30T07:40:00.006+03:00

"Dupa 55 de ani, navigatorul Marius Albu implineste visul lui Radu Tudoran

În plina criza economica, un romån si familia sa pun totul la bataie nu pentru a începe o afacere ori pentru a-si cauta mai-binele pe alte meleaguri, ci pentru realizarea unui vis al lor, dar nu numai. Marius Albu, cunoscutul navigator romån, pleaca pe urmele goeletei “Speranta”. Desi ar fi fost mai ieftin si mai comod sa îsi înmatriculeze nava în “paradisuri ale navigatorilor”, gen Panama, Marius Albu tine mortis sa strabata trei oceane având arborat pavilionul românesc. Nimeni din România nu a gasit de cuviinta sa sprijine acest proiect, nici oameni de afaceri, nici autoritati. Un singur romån s-a implicat în finantarea acestei epopei. Dar si acesta este plecat de foarte mult timp din tara.

Dintr-un motiv sau altul, pavilionul romanesc a disparut aproape cu totul din peisajul naval international. În momentul de fata, noua nave maritime îl mai arboreaza, dintre care numai opt se mai afla în exploatare. Destinatiile exotice sunt cu atât mai mult lipsite de prezenta tricolorului. Conform statisticilor oficiale, la nivelul lunii trecute, 5.000 de marinari romani se aflau în somaj. O parte din cauzele care au determinat aceasta situatie au facut obiectul unor anchete de presa (si nu numai), iar altele pot fi puse pe seama conjuncturilor nefavorabile. Articolul de fata nu va face altceva decât sa prezinte o situatie exceptionala: pavilionul romanesc va flutura la catarg în locuri familiare profanilor doar din romanele de aventuri: Capul Horn ori Capul Bunei Sperante. Chiar daca România nu are o flota impresionanta, mai are visatori.

Visul neîmplinit al lui Radu Tudoran

Apropos de vise, unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani, Radu Tudoran, si-a dorit sa calatoreasca în jurul lumii la bordul unei goelete pe care si-a construit-o special în acest scop. Cazut în dizgratia regimului comunist, nu si-a mai putut realiza visul. L-a transpus însa în cartile sale, traseul gândit pentu sine fiind urmat de goeleta “Speranta” în cel mai cunoscut roman al sau, “Toate pânzele sus”. La sfarsitul lunii iunie, un velier romanesc, “Phoenix”, va porni pe urmele “Sperantei” si va atinge puncte de pe harta despre care multi dintre noi au auzit prima data în ecranizarea romanului “Toate pânzele sus” din gura celebrului personaj interpretat de Jean Constantin, Ismail: Pernambuco, Strâmtoarea Magellan, Punta Arenas... “Phoenix”, un velier de zece metri lungime, va realiza o premiera româneasca, ajungând în cele mai sudice puncte ale Americii de Sud si Africii, va parcurge 45.000 de mile marine si va traversa trei oceane: Atlantic, Pacific si Indian. Totodata, “Phoenix” va efectua înconjurul lumii, urmând ruta lui Magellan, aceasta pentru ca romanul lui Radu Tudoran se termina fara ca protagonistii sai sa fi ales traseul de revenire în tara. Pe tot parcursul calatoriei, care va dura între cinci si sapte ani, vor fi realizate reportaje filmate, dar si fotografii, menite sa ofere celor din tara o perspectiva cât mai clara asupra calatoriei, dar si a locurilor inedite prin care va trece velierul.

O familie de visatori

Daca “Phoenix” si traseul pe care îl va parcurge va avea povestea sa, acelasi lucru se poate spune, ba chiar retrospectiv, despre comandantul velierului si echipajul sau. Capitanul Marius Albu (53 de ani) este primul roman care a realizat înconjurul lumii pe un velier (de doua ori), primul roman care a urcat pe cel mai înalt vulcan activ din lume (Ojos del Salados - 6.893 metri) si pe cel mai înalt vârf din America de Sud (Aconcagua - 6.959 metri). Cel de-al doilea membru al expeditiei, Catalina Albu, sotia lui Marius, este, probabil, singura românca ce se poate lauda cu strabaterea a peste 12.500 mile marine la bordul unui velier, în calitate de marinar. În calatoria noii “Sperante” va fi marinar, biolog si medic al micului echipaj. Cel de-al treilea naier, Adrian Albu, fiul celor doi, este navigator si, totodata, scafandrul echipajului. Despre Marius Albu si, mai ales, despre aventurile sale la bordul lui “Phoenix” se pot spune multe. Presa româneasca a relatat, destul de timid, despre evenimentele al caror protagonist a fost. Ascultându-l cum povesteste, este imposibil sa nu ramâi fascinat, mai ales daca esti un “elefant” (o mica rautate a marinarilor, atunci cand se refera la oamenii de uscat). Povestirile sale sunt împanate cu referiri la balene, uragane, insule mirifice din Pacificul de Sud. Fiindca a venit vorba de insulele în cauza, Marius Albu mi-a povestit despre o întâmplare cu bastinasii acestora, care se aratau dispusi sa ofere o perla neagra la schimb cu patru pachete de tigari. Spre stupoarea reporterului “Gardianul”, schimbul nu a avut loc: “Daca ai fi fost în locul meu, daca ai fi fost fumator înrait, asa cum eram eu la vremea aceea si daca nu ai fi avut de unde sa îti reinnoiesti stocul de tigari - situatie în care ma aflam eu, ca eram în mijlocul Pacificului - ai fi refuzat. Eu, cel putin, asa am facut, puteau ei sa îmi dea un sac de perle...”

«Am ajuns marinar fugind de comunism»

Fiind bacauan, Marius Albu nu se gândea ca va ajunge navigator. Mare iubitor al naturii, se ocupa de alpinism si speologie. Singura legatura cu marea o avea o data pe an, când sotia sa din acea vreme (de dinainte de ‘89) îi impunea sa mearga la plaja, la mare. Nu îi place sa faca plaja - de altfel, am fost mirat atunci când l-am întâlnit prima data: nu era ars de soare, asa cum tindeam eu sa îmi imaginez un lup de mare. “Vroiam sa fug din tara, avusesem ceva confruntari cu Securitatea, care era deranjata de întrunirile grupului de speologi amatori din care faceam parte... credeau ca ne întâlnim pentru a conspira contra regimului. De conspirat, nu conspiram, dar ma cam saturasem, mai întâi de lipsuri si, mai apoi, de frecusul cu Securitatea. Asa ca mergeam la mare ca nu aveam de ales. Tot privind în zare, de pe tarm, mi-a venit ideea ca pe mare s-ar putea fugi mai usor din tara”. Prin urmare, a cumparat o barca gonflabila, a adaptat-o pentru mare - inclusiv catarg si o vela. Împreuna cu un prieten, absolvent de Aeronautica, a decis sa plece pe mare, spre Turcia. “Prietenul meu trebuia sa fie navigatorul, ca era tare la matematica, iar eu trebuia sa fiu marinarul, ca eram îndemânatic. Ne-am facut «temele», fiecare în specialitatea desemnata... Ma rog, pâna la urma am fugit. Am navigat vreo cinci zile... Prietenul meu a gresit calculele si am ajuns la bulgari. Astia ne-au trimis înapoi în tara, unde am fost arestati. Am avut norocul sa stau în celula cu un capitan de vapor, arestat pentru trafic cu blugi si alte produse de «afara». El ma învata navigatie, eu îl învatam alpinism. Comunistii m-au eliberat în cele din urma, si m-au pus sa promit ca stau cuminte... Prietenul meu, «aviatorul», a stat în celula cu niste oameni din Delta. De la ei a învatat cum poti ajunge pe mare, din Delta, printr-un canal colmatat, evitând patrulele. Dupa eliberare, ne-am pus din nou pe treaba. În vara urmatoare am fugit la turci. Autoritatile lor ne-au retinut. Am auzit ca România a propus Turciei un schimb: noi contra sare. Ne asteptau ani grei de închisoare în tara... asa ca am evadat. Am taiat gratiile si am fugit; un sirian, aflat si el în arest, ne-a ajutat. Astfel am ajuns în Grecia, unde am fost primiti foarte bine, pentru ca existau tensiuni între cele doua tari, din cauza disputelor existente în privinta Ciprului. Asta se petrecea în septembrie 1989... în decembrie a cazut comunismul si am revenit în România”. Marius Albu se numara printre romanii care nu pot sta mult timp departe de tara, oricât de bine ar duce-o pe alte meleaguri. A plecat de multe ori, dar a revenit de fiecare data. I se face dor. Pe scurt, pentru ca spatiul editorial este limitat, aceasta este o mica parte a povestii velierului “Phoenix” si a capitanului sau. Ar mai fi un lucru de spus. Aventura în care vor pleca în iunie este costisitoare. Marius Albu a investit în ea toate resursele familiei, nu putine. Nici un miliardar roman, nici o firma autohtona, nici o autoritate nu a gasit resurse pentru a ajuta la finantarea acestui proiect. Toti au laudat initiativa, dar au invocat criza mondiala si, în cele din urma, nu au ajutat cu nimic. Ce-i drept, e foarte posibil ca Marius Albu sa fie un navigator temerar si de exceptie, dar nu si negustor abil... În momentul publicarii acestui material, el se afla la Varna, în Bulgaria, unde îsi pregateste nava pentru lunga si dificila calatorie în care va porni. La Varna, pentru ca acolo sunt conditii mai bune pentru “Phoenix”, tarife mult mai mici decât în România si mai putina preocupare legata exclusiv de incasarea unor taxe. Iar “Phoenix” are nevoie de un catarg nou, cel pe care îl are acum fiind subrezit dupa înfruntarea unui uragan.

Exceptia de la regula

Exista o singura exceptie în ceea ce priveste interesul fata de... speranta ca velierul romanesc sa poata porni în calatoria creionata de Radu Tudoran. Un om de afaceri american, dar de origine romana, a citit un articol despre Marius Albu si proiectul sau. A contactat autorul articolului respectiv, care l-a pus în legatura cu Marius Albu. «Americanul» se numeste Cornel Tabacaru. El este romanul care, fascinat de povestea din “Toate pânzele sus”, a donat primariei din Punta Arenas (loc în care se desfasoara o parte din aventurile romanului) o statuie reprezentand o pasare în zbor: “ca o Speranta” o descrie chiar el. Cornel Tabacaru a relatat pentru “Gardianul” putin din povestea statuii sale si a dragostei pentru mare si pentru romanul “Toate pânzele sus”: “În colaborare cu primaria din Punta Arenas, am amplasat statuia într-un parculet, chiar lânga o cârciumioara unde mi-am imaginat ca s-au întâlnit Anton Lupan si Pierre Vaillant... L-am convins pe cârciumarul respectiv, acoperind eu toate cheltuielile, sa adauge lânga firma lui, înca una, cu numele “Speranta”, scris asa, româneste. Statuia din parc a fost botezata cu acelasi nume”. Cornel Tabacaru spune ca motivul pentru care s-a implicat financiar în proiectul lui Marius Albu este de ordin strict sentimental: “Eu sunt un copil de învatatori saraci, de la tara. Mama m-a crescut cu acest roman, “Toate pânzele sus”... l-am recitit de sute de ori si am visat. De aceea am sponsorizat realizarea visului lui Marius”. Când i-am spus ca este singurul implicat financiar în proiectul “Toate pânzele sus”, s-a mirat: “Bine, la firmele mari ma astept la asa ceva, sunt satule de sponsorizari. Ma mir de patronii care se bat cu pumnul în piept ca sunt mari romani, ei trebuiau sa ajute, cât de putin. Cât de criza ar fi, tot gasesti 1.000 de dolari pe fundul sacului... Cam atât ar costa o oglinda de Mercedes. Cred ca în Bucuresti sunt mai multe Mercedesuri ca la Berlin! Ma rog... era o chestie de natie, de popor, de respect pentru unul dintre marii nostri scriitori...” Lipsa fondurilor nu-l înspaimânta pe Marius Albu: “Ma pricep nu numai la navigatie, dar si la reparatiile navelor si motoarelor lor. Daca ramânem fara bani, ne oprim si caut de lucru prin porturi. Cu banii câstigati plecam mai departe, pe urmele «Sperantei»”. "

http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=134230&all=1

Oamenii acestia sint minunati!!!! Credinta lor face totul posibil! Nu exista nici "hoti de vise", nici oameni care si-au pierdut credinta.

Nu toti visam sa inconjuram pamintul; uneori, si "miine" pare un vis indepartat, in care, totusi, oricit ar fi de amare lacrimile "azi", nu incetam sa credem...

Da, am crezut cindva in visul meu de a "sta in picioare", de a ma privi in oglinda fara scirba, de a nu ma vinde, de a iubi asa cum visam eu ca se simte iubirea. "Cautindu-ma printre vise" (stiu eu de ce am pus ghilimele, iar ma citez), m-am regasit in acela de a FI.

Iar copilul din mine a crezut intotdeauna in "puterea" zinelor, chiar daca nu stia ca lumina aceea din jurul baghetei lor magice e iubirea :-) ....

Ceva incepe deoarece altceva se termina…

2009-06-29T23:14:00.003+03:00

Azi am observat ceva: mare parte din oamenii pe care i-am cunoscut in ultimul an, au ceva in comun: la un moment dat, in viata asta, au avut sansa sa constientizeze ca au “renascut”, ca “ghinionul” unui accident a fost, de fapt, o binecuvintare ce i-a ajutat sa-si inteleaga “lectiile” si sa “redevina”. Unii… Altii, adepti ai fizicii newtoniene, au inteles ca “binecuvintarea” se insumeaza la fortele personale. Dat fiind ca, cineva cunoscut a “renascut” de trei (!!!!) ori (nu, nu e pisica…), incep sa inteleg de unde-i vine forta, mai bine zis ideea de forta.

Ma fascineaza povestile lor, felul in care au inteles sa mearga mai departe, dar mai ales atitudinea si sentimentele fata de cei care au facut, pentru ei, diferenta intre “a fi” sau “a nu fi”, precum si ce au avut de invatat acestia din urma. Fac parte din ultima categorie si, “intimplator”, mai am in apropiere doua povesti care au inceput similar dar care au evoluat si evolueaza atit de diferit…

Am inceput sa scriu despre asta in contextul zilei de azi, in care m-am trezit simtind sa multumesc multor oameni, "zine" si "feti-frumosi" care au schimbat ceva in mine. Unii din cei pe care ii stiu s-au pomenit azi cu niste sms-uri "neobisnuite", altii o sa le primeasca atunci cind o sa simt , iar cei pe care nu ii stiu primesc doar dragostea mea nemarturisita electronic.

Cele trei povesti, carora le datorez multe invataminte, se cheama "Dragoste si datorie", "Ultima zi de ieri" si "Agonie si onoare".
Vreau sa scriu despre ele pentru ca imi sint dragi, dar vreau sa si dorm, ca imi e drag si job-ul meu...

Amintiri...

2009-06-29T08:14:00.002+03:00

Am dansat-o demult, demult...pe vremea cind invatam sa dansez...Am crezut ca asta e singurul motiv pentru care, atunci cind o ascult, "plec" de-a dreptul...

Constatare :-) (+upgrade)

2009-06-28T22:59:00.004+03:00

Oamenii care iubesc pisicile au "in ei" iubirea neconditionata. Cei ce iubesc ciinii, au nevoie mereu de dovezi ale existentei iubirii...

O pisica iti arata afectiunea doar cind are ea chef. Daca, in lipsa demonstratiilor, ti se pare ca te ignora, problema e a ta, nu a ei! N-o sa se gudure, n-o sa te linga si nici n-o sa dea din coada cind ea are chef sa doarma doar ca sa te simti tu iubit!

VARIANTA 2.0 (UPGRADED WITH LOVE...AND ~INTUITIVE DELIVERY REPORT~ OPTION)

"A iubi o pisica inseamna a iubi cu adevarat. Pentru ca, daca nu ii simti iubirea, te vei indoi intotdeauna - ea nu se gudura si nu te linge, asa cum fac catzeii. In schimb, cind simte ea ca ai nevoie, se `lipeste` asa cum n-o face nici un ciine"

Yesss! Adica "Si"!!!!

2009-06-28T22:52:00.004+03:00

Stiam eu ca e un motiv pentru care ador limba italiana!!!! E singura in care "te iubesc" se spune asa cum "inseamna": TI VOGLIO BENE!!!! Au si ei "I love you"-ul lor - "Ti amo", dar ...TI VOGLIO BENE...e...altceva...

Despre mine cu adevarat...

2009-06-28T13:52:00.003+03:00

Am iubit-o amindoi, asa cum stiau, atunci, sufletele noastre sa iubeasca. Crezind, poate, ca daca ea n-a reusit sa invinga moartea, nu ne-a iubit inapoi si dragoastea noastra a fost in van. N-am intrebat-o niciodata daca, nu cumva, ea simte ca “binele” ei e sa plece; ne-a spus de atitea ori ca “e mai bine asa”, dar n-am auzit, mintea noastra a inteles doar ca durerile ei erau greu de suportat. Si am incercat, din toate puterile, sa o incurajam cu “dragostea” noastra, acea “dragoste” care avea nevoie de ea, linga noi. Tacea, de fiecare data: poate stia…Ca avem, amindoi, un drum de parcurs ca sa intelegem. Ca, daca ne-ar spune, ne-ar “fura” darurile ce aveau sa urmeze, a caror menire era de a ne plati datoriile acumulate in alte vieti si de a ne invata, in profunzime, lectiile acestei vieti... Sau poate nu…poate tot ce stia era ca urmeaza sa plece si isi dorea sa nu ne iroseasca iubirea, crezind, si ea, ca si noi, in caracterul “epuizabil” al acesteia…

Multi ani am crezut, amindoi, ca “nu ne avem decit unul pe altul” si ne-am ingropat in eforturile de a ne arata iubirea ridicindu-ne unul la asteptarile celuilalt, straduindu-ne sa nu ne dezamagim. Uitindu-ne visele – al tau, de a iubi pe altcineva in afara de ea, al meu – de a fi cine sint. Am crezut ca, daca ma iubesti si daca te iubesc, asta inseamna ca o sa ramii linga mine pentru totdeauna. Garantat. S-a rupt ceva in mine atunci cind, asteptindu-te de ziua mea, s-a deschis usa camerei si mi s-a spus ca “nu mai esti”. N-am simtit nimic, decit ca sint victima unei “glume” proaste. Aveam sa simt, citeva luni mai tirziu, cind mirosul de mititei la gratar m-a trimis sa infrunt realitatea. O saptamina n-am putut sa fac altceva decit sa zac.

Atunci am hotarit sa nu mai simt. Ca n-are rost. Ca, daca simt ceva, se termina oricum in durere si, daca cred in ceva, voi fi, cindva, dezamagita. Si-atunci am inceput sa “glumesc”: cu si despre viata mea. Greu de recunoscut, dar “simtul umorului” si tendinta de a “ma lua peste picior” au fost, in ciuda simpatiilor pe care mi le-au adus, calea cea “ieftina”. La fel de “ieftina” ca si relatia in care, dupa criteriile voastre, n-as fi avut ce cauta dar in care m-am aruncat atunci, ca sa ma razbun pe voi ca m-ati lasat singura nedrept de devreme. M-am razbunat tot pe mine: aveam sa ma conving ca il iubesc si, o data in plus, ca iubirea e cea mai de rahat chestie, care nu aduce decit lacrimi.Ei, nu m-am convins eu chiar singura, m-a “ajutat” enorm si el…Au trecut mai bine de zece ani pina am inteles ca, de fapt, nu l-am iubit, ca nu stiu nimic despre el, ca nu imi amintesc nimic din anii petrecuti impreuna. Si poate ca el a simtit si n-a facut altceva decit sa imi “oglindeasca”, in felul lui, egoismul meu rautacios. Am inteles si l-am iertat, ceea ce n-am putut sa fac, in ciuda eforturilor, in toti acei ani.

Asa cum l-am iertat si pe “asociatul” care avea sa ma tiriie, la 19 ani, prin tribunale, minat de avaritia de a lua totul, inclusiv jumatatea mea. A reusit, am pierdut senin, in schimb a trebuit sa fac fata sentimentului ca “n-am fost in stare” sa-i tin piept ca sa apar munca asidua a cuiva care nu mai era. Acum trei saptamini, intorcindu-ma noaptea, tirziu, de la o petrecere, am chemat un taxi. M-am urcat in spate, am salutat, insa raspunsul…a intirziat. Si cind a venit, avea sa ma trezeasca pentru totdeauna: soferul taxiului era omul care, cindva, mi-a luat puterea de a ma ierta. Reactia mea interioara avea sa ma lumineze: nu era acolo nici urma de resentiment, doar compasiune sincera. Cautam inauntru bucuria dreptatii ca, furind, a ajuns, dintr-un om foarte bogat, un sofer de taxi. Nu era nici aceea. Am inteles, atunci, ca iertindu-l cindva, m- am iertat si pe mine. Am coborit din taxi si am ramas, inerta, in mijlocul drumului; imi venea sa strig dupa el, sa il iau in brate si sa-i multumesc pentru tot ce mi-a facut si pentru ca mi-a iesit, in cale, ca sa inteleg. Sper, din tot sufletul, ca a inteles si el si ca viata lui o sa se schimbe.

Voi doi…lumina iubirii voastre era…Am adormit, odata, intr-o camera incalzita de o soba cu gaz. Din cauza diferentelor de temperatura, racordul metalic al evacuarii iesise si toate gazele de ardere ramineau in camera. Voi m-ati trezit din somnul acela placut si nu oricum, ci cu privirea atintita nefiresc, “peste cap”, pe racordul buclucas!!! Cred ca atunci, de fapt, am “renascut”. Atunci a inceput adevarata MEA viata, libera de datoriile din trecut. Stiu, au trecut sapte ani din noaptea aceea…sapte??????Misticul sapte????????Se pare ca da…Sapte ani meniti sa-mi daruiasca intelegerea. Am iertat. Sint libera sa iubesc. Iubirea e in mine. Menirea ei e de a lumina. Atit. Restul vine de la sine, spre binele tuturor.

Da, am inteles. TU mi-ai luminat pasii grabiti din acest an. “Lasindu-ma in pace”, sa fiu EU, sa ma descopar!!!! Si eu, care credeam ca stringi din dinti ca sa ma suporti!!! “Rezonanta destinelor”…invatam, amindoi, aceeasi lectie – a iubirii. Eu – sa imi dau voie sa o simt, tu – sa o identifici dintre sentimentele cu care o confundai. De-aia simteam eu ca “stii”, cumva…stiai, dar nu constientizai ce stii… Si de-aia “simteam” sa pun totul in cuvinte si sa le trimit spre tine… Acum iti dai seama si devii, si tu, la fel de sigur. Iar eu te "las in pace" sa constientizezi asta singur. De-aia nu-ti mai scriu si nu-ti mai dau nici un semn. Am "simtit" sa ma opresc, placerea descoperirii e acum toata a ta! Eu "luminez" si scriu pentru mine.

“Zina mea” e “zina noastra”. Coincidenta? Hm…nimic nu e intimplator. Nici macar o “porecla”, daca e izvorita din iubire…

Sens

2009-06-27T12:58:00.004+03:00

Asa,... ca inainte de starea "eu si drumul",... am inteles de ce e minunat sa auzi un "te iubesc": ca sa fii sigur (nu, nu acea siguranta confortabila...) ca si celalalt simte aceeasi bucurie. In caz ca e undeva, in alta parte decit linga tine...

Te iubesc. Stiu ca stii. Vreau sa-ti daruiesc bucuria de a sti sigur.

Vin si eu!!!!!!

2009-06-27T11:16:00.003+03:00

Uitasem..."Tirgul de oale" din Copou!

Multzam, vara-mea, ca nu-l ratez!

Anul asta, pentru prima data, teii nu mai miros a tristete...Ca sa imi dau seama ce adulmec, am plecat!

Hamacul

2009-06-27T10:11:00.000+03:00

Intii m-am uitat in jur cu atentie. Nu, nu era nimeni acolo, doar eu. Si-atunci, de unde senzatia de prezenta fizica? “O fi din cauza muzicii…”. Am ascultat – nu se auzea nici un acord. Prezenta devenea, insa, din ce in ce mai densa. Am intins miinile, cautind sa-i identific forma. Nimic…Am mai incercat o data, in coltul celelalt al camerei. Tot nimic. “Mi s-a parut…Sint doar obosita, normal ca ma apasa totul”. M-am asezat din nou si am inchis ochii, sperind ca voi reusi, in sfirsit, sa adorm. Prezenta s-a facut simtita, insa, din nou. “OK, a fost o saptamina grea, chiar nu mai am putere…Stai aici, daca tii neaparat, dar te avertizez ca n-am chef de vorba. Mi-e tare somn!”

N-a plecat. A ramas linga mine, invaluindu-ma din toate partile. “Ce stare placuta!…Parca m-as legana intr-un hamac nevazut…Am zis “hamac”? O sa cad, am patit-o o data!!! ”. Am sarit din pat cu toate rezervele de putere: “Nu ma ademeni! Ce vrei sa-mi faci? Nu, nu te las, o sa ma rasfeti citeva minute si apoi o sa ma trintesti la pamint! N-auzi ca am mai patit-o? Prefer sa renunt la leganatul asta si la dezmierdarile tale decit sa ma trezesc iar plingind cu fata-n iarba…sau in perna. Las` ca te fac eu sa pleci in secunda asta si o sa-ti tai si pofta sa mai treci pe aici vreodata! O sa-ti zic vreo doua de-o sa te doara asa cum m-ar fi durut si pe mine cazatura pe care intentionai sa mi-o provoci! Inainte sa-ncep, n-ai vrea, totusi, sa-mi explici de ce m-ai ales pe mine sa ma legeni azi? Alooooo! Cu tine vorbesc!!!!Mda, previzibil…Faptul ca nu raspunzi imi confirma intentia ta…Hai, gata, sterge-o! Dorm foarte bine fara tine de atitia ani! Aha…asta era….n-aveai sa ma trintesti azi, poate aveai sa vii si miine sa ma legeni placut, si-n fiecare zi, o saptamina, o luna, cit ar fi fost nevoie ca somnul sa-mi devina dependent de tine… Perversa prezenta mai esti!!!! ”

Tot n-a plecat. Parca zimbeste indulgent agitatiei mele avide sa se auda in cuvinte.

Am tacut. Am epuizat resursele de idei si de zgomot. Iar ea era tot acolo, continuind sa ma legene. Neputincioasa, m-am lasat cuprinsa de somn si am adormit, pentru prima, data zimbind…zimbindu-i prezentei de linga mine. Nu vroia nimic.

Era doar LINISTEA.

Sssst! Invat!

Asta era...

2009-06-26T11:32:00.003+03:00

Am gasit-o intr-un comment pe damoc.ro si a "rasunat" in mine. Da, lipsea ceva. A lipsit intotdeauna, am tinut-o departe, de frica durerii pe care am vazut, demult, ca a adus-o cuiva. In timp, a devenit un sinonim pentru "suferinta", un "lux" inutil.

Am crezut, cindva, ca are puterea sa vindece, sa aline dureri, sa salveze. Pentru ca atunci a ales sa imi arate o alta fata a ei, una pe care n-am stiut s-o inteleg decit ca "inutilitate", am incetat sa mai cred. Sint acoperita cu o pojghita orbitoare de incredere, iar inauntru e gol. Golul pe care l-au lasat anii de aparare agresiv-glumeata.

Probabil ca da, asa arata iubirea...

Pentru ca n-am fost in stare...

2009-06-25T19:59:00.002+03:00

...sa te iubesc cu jumatate de inima.

Feels like you've built a wall around me
You've tried your best to ground me
Let me explain that I don't play by any other rules
I won't be nobody's fool - I won't lose this game
There is no way
I can love you with half of my heart
It would tear me apar
I am who I am
What else could I be
And I'll stand where I stand
I chose to be me
When you look in my eyes
You get what you see
Understand if you can
That I am who I am who I am
Think twice before you try to read me
Before you try to lead me into your trap
You've got no right to play with my emotion
'Cause you should know that I'm much deeper than that
There is no wayI can love you with half of my heart
It would tear me apart
There is no wayI can love you with half of my heart
It would tear me apart

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

2009-06-25T19:57:00.002+03:00

All of my tears have been frozen

After these years in this pain

My heart has finally chosen

To beat a bit faster again

Now I feel the awakening

I don't look back anymore

I am mysteriously standing on the good side of my soul

All I recall is the moment

Sadness is fading away

It is for passion I'm falling but now I'm back on my feet again

I wanna rewrite the story

Not even what seemed insane

How could I ever feel sorry for being stronger than I am?

I've cried enough

Over the priceless time I've lostI've learned the going gets too tough

Now you regret love

I've cried enough

What you'll see on my face again

Is nothing but the rain

I've cried enough

Why would I try to deny it?

Most of my dreams are a mess

But what didn't kill me in fact has taught me

Life's a big game of test

Although in I believe in the future

I keep in mind all the past

Now that I live in the present

I don't care about the rest

I've cried enough

Over the priceless time I've lost

I've learn the going gets too tough

Now you regret love

I've cried enough

What you'll see on my face again

Is nothing but the rainI've cried enough

I've cried enough

Cu drag, pentru mine...

2009-06-25T19:18:00.001+03:00

Infidelitate

2009-06-24T14:12:00.001+03:00

De atitia ani...m-ai inselat in fiecare zi cu femeia care ai vrea tu sa fiu...iar eu, ca o adevarata "lady" (da, adesea "in red"), m-am prefacut ca nu observ . Poate ca ea primeste iubirea ta nelimitata, eu ti-am "simtit" intotdeauna limitele. Pacat ca am crezut atita timp ca iubirea are limite - nu-i asa, limitele sint ale tolerantei...

Etape...

2009-06-24T08:51:00.002+03:00

"Denial
Anger
Bargaining
Depression
Acceptance"

"Mi-a spus" Dr. ....House, la un moment dat, dar am ....negat...

Ma sufocati, nu ma mai "iubiti" atit!

2009-06-21T20:28:00.003+03:00

Mda…incepe sa se faca auzita bataia din picior de nerabdare a celor din jur…

EI:
”OK, am inteles un weekend…dar si al doilea?"
" Nu e normal ca, pe vremea asta, sa zaci in pat cu laptop-ul in brate.”
“Trebuie sa iesi”,
“hai sa ne vedem”,
“hai sa ne facem un program”,
“de ce naiba nu raspunzi la telefon?”
“Ti-e rau? Vin sa-ti aduc un suc.”,
“Te astept la mine, vii la prinz sau diseara?”
“Oi fi si tu obosita…ti-am zis sa iti cauti un post bun, undeva, la birou, sa te linistesti odata cu drumurile astea… ”

EU:
Poate o sa fie si al treilea…
Cine imparte viata, viata MEA, in normal si anormal?
Nu, nu trebuie. Nici sa ies, nici nimic altceva.
Nu am chef sa te vad.
Nu vreau nici un program.
Am dat telefonul pe “silent” de doua zile pentru ca mi-e lene sa vorbesc.
Nu mi-e rau, mi-e mai bine ca niciodata si am suc in frigider.
Nu ma astepta si nu ma aburi cu tehnica asta, a “falsei alegeri”. Am facut si eu cursurile alea cretine de vinzari si am bunul simt si respectul fata de oameni de a nu aplica tehnicile de manipulare predate acolo, chiar daca lucrez in vinzari. Nu iau totdeauna bonus, dar nici nu vomit cind ma uit in oglinda.
Sint, uneori, obosita. Dupa o zi intreaga in care sint atenta la tot ce vad, tot ce simt, tot ce trece pe linga mine, la toti oamenii din jur, adorm pina sa gasesc telecomanda de la TV. Drumurile sint minunate, n-o sa ma linistesc…Mi-au adus timp cu mine, libertate si...oameni... De ce iti e imposibil sa crezi ca abia astept sa ma astern la drum? Ca nci un drum nu seamana cu altul, chiar daca e acelasi, in fiecare zi?

Da, mi-a fost dor de mine. Am nevoie de timp sa ma obisnuiesc cu prezenta mea, sa ma cunosc, din nou, sa aflu ce-mi place si ce nu…Nu pot altfel decit dindu-mi voie sa fac ce simt, sa spun ce simt, sa…simt ce simt. Pot sa stau doua zile in pat, cu ochii pe pereti, fara sa spun sau fara sa fac nimic. Doar cu acea stare de “bine” a mea cu mine si cu iubirea pe care o simt. Exista foarte putini oameni (degetele de la o mina sint muuult prea multe daca ma apuc sa ii numar) cu care acum, mi-as imparti timpul. Cu care MI-AR FACE PLACERE sa imi impart timpul, fara ca asta sa fie vreo nevoie. Nu, asa-i, n-am nevoie de nimeni, am in schimb libertatea de a alege cu cine. De ce va sufocati in eforturile voastre de a ma controla, de a ma alinia, de a ma vedea “acolo”? De ce luati prezenta mea fizica drept confirmare a controlului? Daca v-as spune, intr-o zi, ca si atunci cind ma vedeti ca “sint”, de fapt…”nu sint”, ca am plecat demult si v-am mai lasat, pentru o vreme, doar trupul?

Exista un singur “trebuie”, o singura nevoie, o singura regula: sa fiu EU. Pina reinvat ce inseamna asta, s-ar putea sa va fie greu sa ma suportati. Ok, sint un copil egoist si rasfatat…. Va e mai bine? Stiam ca nu.

S-a schimbat totul. Invat, inca, sa-mi traduc ceea ce simt. Gresesc uneori si recunosc asta; gresesc pentru ca, in absenta unor reactii spontane asumate, n-as STI niciodata. Si as continua sa-mi impart si timpul, si experientele, pindita vesnic de umbra compromisului. Eu vreau sa daruiesc. Din ceea ce o sa stiu ca sint, din ceea o sa stiu ca simt. Am nevoie sa exersez ca sa STIU. Cind voi sti, voi putea sa fiu, din cind in cind, acolo, pentru placerea voastra, nu a mea. Sau poate ca voi fi invatat sa imi faca si mie placere. Pina atunci, ceva din mine spune “NU”. N-o luati personal!

Cei care pot, cei care inteleg, ma vor ierta. Restul – ma vor uri inconstient, in ceea ce cred ei ca se numeste “iubire”. Conditionata. Da, mare adevar: “la suprafata iubirea neconditionata seamana cu indiferenta”.

Eu si "Miorita" (Din seria "Datorii vechi, neplatite")

2009-06-21T18:23:00.002+03:00

Vineri am avut o discutie prelungita cu Ioana, nepotica mea in virsta de 10 ani. N-o sa detaliez contextul – poate o sa mi-l dezbat, cindva, separat – fiind o poveste in sine. Am stat de vorba asa…ca-ntre copii, despre ce ne place si ce nu, ce viseaza ea sa faca, ce-am visat eu…si ce-am facut…Reiau, pentru mine, ideea, ca un copil neincatusat de orgoliile parintilor este un maestru spiritual autentic.

Am ajuns, fireste, la materiile scolare si am cazut de acord, amindoua, ca matematica e foarte misto, in timp ce limba romana e cam aiurea si nu ne place. Nu ne place pentru ca ne obliga sa citim anumite carti si sa le comentam la unison.

Si am ajuns sa-mi amintesc de “Miorita” si de revolta pe care mi-a stirnit-o, la vremea respectiva, aceasta lectura. (“Vremea respectiva” s-a prelungit pina in zilele noastre…). Abia cazuse comunismul, profesorii erau niste mici “dumnezei” (la drept vorbind, am avut mare noroc ca unii chiar erau…), cum sa ma trezesc eu, in mijlocul clasei care jelea ciobanul moldovean, sa strig: “Da bine, fratilor, cine-l obliga pe asta sa stea sa fie ucis? Dupa ce ca a fost prevenit, n-ar putea sa faca si el ceva, orice, sa lupte, nu sa-si plinga de mila? Ce daca o face in cuvinte frumoase? Care-i diferenta intre el si muierile lui Creanga, terorizate de drobul de sare?”. Am inghitit in sec si am tacut, jenata, cumva, de propria-mi insensibilitate. Am tocit, si eu, comentariul, l-am “reprodus” la examenul de treapta I, revolta insa…a ramas.

Subiectul s-a reluat, de la sine, in timpul unei cine “de business” cu doi oameni…mai altfel, alaturi de care m-am simtit in largul meu sa imi impartasesc aversiunea fata de resemnarea inutila a ciobanului moldovean. Unul dintre ei, recte seful meu, si-a ridicat ochii din farfurie, mi-a ascultat cu interes argumentatia patimasa, a zimbit si m-a intrebat: “Dar unde scrie ca moldoveanul a fost omorit?”. “Ei, parca trebuie sa scrie, toata lumea a inteles asta!” (Doar nu era sa-mi recunosc ca toti acei ani de revolta au fost in zadar, pentru o cauza inexistenta…). “Lasa ce a inteles toata lumea, eu te-am intrebat UNDE SCRIE?”. Am tacut si mi-am amintit de intimplare azi. Nu scrie nicaieri… Tocmai reactia mea, in toata autenticitatea ei, a fost ceea ce m-a impiedicat, atita vreme, sa vad ca mai era o posibilitate…Finalul baladei este deschis…Poate ciobanul n-a murit…

Oare de cite ori m-am lasat orbita asa, de propriile mele reactii? Ce posibilitati am ratat, din conformism sau din revolta? Cum discerni cind ceea ce simti te limiteaza sau te deschide? Adica…sa ma intorc la ratiunea rece si pura, tocmai acum, cind m-am descoperit simtind?

Si totusi…De ce a vrut ciobanul sa il credem mort? Statistic, poate ca 99,99% din cititori, inlacrimati sau revoltati, au inghitit galusca si n-au mai fost capabili sa vada ca moartea nu e mentionata clar nicaieri. Nu cumva…ciobanul asta era un psiholog foarte fin? Oare…daca ar fi inceput sa ii injure, in versuri, pe ceilalti, nu sa ne stoarca lacrimi…n-am fi inteles ca s-a salvat? Ba da, dar el n-a vrut sa se stie ca traieste! Ca sa nu-l mai frece la cap, vreodata, vreun muntean, ardelean sau vreo mamica dornica sa-l insoare. Dar, bun crestin cum era, n-a vrut sa ne minta…. Asa ca a inzestrat-o pe prietena lui patrupeda cu un discurs capabil de a inocula concluzii, iar el a folosit prilejul pentru a o sterge in munti, unde sa stea linistit si sa faca doar ce are el chef.

Oare…cei care s-au revoltat citind “Miorita” (am aflat, intre timp, ca sint destui), nu s-au revoltat, de fapt, in fata izului de manipulare pe care l-au simtit si nu l-au putut “traduce” altfel, la nivel constient?

Foaaaarte tare, moldovene! Iertata-ti fie varsarea de lacrimi pe care ai produs-o ca sa te poti elibera... fara sa-ncalci cele 10 porunci!

Regula...si exceptia

2009-06-20T15:53:00.004+03:00

I-am lasat balta pe toti cei pe care, nu demult, incercam sa-i ajut. Zadarnicia eforturilor mele mi-a provocat, in prima faza, motivare si perseverenta. Am fost atit de entuziasmata de “descoperirile” mele, incit am crezut ca fericirea mea, dorinta si abilitatea de a le impartasi, vor avea forta sa ii scoata din nefericirea lor.

Am primit, in schimb, tradari, priviri incarcate de ura neputincioasa, reprosuri de genul “ce sa zic, ai citit si tu o carte-doua, acolo, si vii sa faci pe desteapta…”. M-au durut, dar nu la “suprafata”, acolo unde “incasam”, demult, jignirile. Nu, suprafata s-a “cojit” de ceva timp, si asta nu pentru a ma face total vulnerabila, ci pentru a elimina din mine conceptul de vulnerabilitate, in absenta singurului loc unde se manifesta – suprafata. Simteam ceva in Fiinta mea, un dezacord profund. Am inteles acum ca, poate, faceam ceva ce nu e ingaduit. Poate le incalcam Liberul Arbitru sau ignoram Planul Divin, nivelul lor de invatare, de “rezolvare” si faptul ca adevarurile Fiintei se descopera din interior spre exterior, nicidecum invers, chiar daca, in cazul meu, Fiinta s-a trezit la dorinta de a se descoperi datorita unor vibratii primite din exterior.

Nu ma simt bine, dar nu ma mai simt nici vinovata sa recunosc ca da, am renuntat la oameni alaturi de care am parcurs portiuni mai mari sau mai mici de drum. Oameni care au incercat, uneori, sa imi faca drumul mai usor sau mai vesel. Oameni pentru care voi avea, intotdeauna, aceeasi dragoste si recunostinta. Oameni pe care invat sa ii iau asa cum sint, acceptindu-mi neputinta de face ceva pentru ei.

Cu o exceptie. Acelasi “Nu…Nu Tu!” care anul trecut nu te primea in noroiul meu sufletesc imi rasuna, din nou, in toata fiinta. Cumva, zilele astea, m-am trezit inconjurata de oameni cu care contrastez dramatic, oameni a caror prezenta fie trista, fie ipocrita, s-ar fi tradus, acum nu multa vreme, intr-o chemare in ajutor. M-am surprins tinindu-mi gura fara efort, dupa care o pustoaica de 10 ani, alergica la pisici, a cerut un Xyzal. Brusc, m-a apucat iar cheful de vorba…Ma uitam la cei din jur - imi reveneam la tacere. Imi aminteam vorbele pustoaicei – deschideam gura sa-ncep sa vorbesc. Probabil ca aratam precum un pestisor pe uscat…Am tacut dar am si inteles ca PENTRU TINE n-o sa tac! E ceva ce inca nu inteleg care ma impiedica sa te asez in rindurile celor pe care i-am lasat balta. Ceva ce ma conditioneaza in relatia cu tine, in ciuda a ceea ce simt neconditionat, adica ma impiedica sa "te iau asa cum esti" si sa "bat des din gene" si ma inghionteste sa-ti atrag atentia de cite ori te indepartezi de Tine. Ceva ce sta, probabil, mult prea la vedere ca sa mai poata fi vazut, senzatia ca esti foarte aproape, mult mai aproape decit constientizezi, ca n-ai nevoie decit de foarte, foarte putin…ca vrei, dar un superficial “nu vrei” nu te lasa sa vrei. Of, de-as gasi un semn, as gasi si-o cale…

De ce nu poti spune si tu, ca toata lumea “nu vreau”, “dispari, enervanto!”, “mai scuteste-ma cu chestiile astea”, te pisicesti in cite un “ba vreeeeau”, de-ai zice ca nu poti trai fara ce am eu sa iti spun, iti spun cite ceva, la care raspunsul tau e “Foarte frumos ce spui. Esti confirmarea lui “se poate” ”. Adica – eu dau din suflet, tu dai din buze. Sau din taste, dupa caz…

Chiar nu intelegi ca in momentul asta, primesc, pe aceeasi frecventa - a Fiintei - doua indemnuri contradictorii? Ca, ceea ce ma doare cu adevarat, nu e neputinta de a face ceva, ci faptul ca aceste indemnuri, ma taie, pur si simplu, in doua? Ca, fizic, perceptual, intuitiv nu pot hotari EU???? Ca am nevoie sa aud de la Tine, ca initiativa, nu ca reactie, clar si raspicat, nu languros, un “vreau” sau “nu vreau”??? Ca n-o sa se schimbe nimic, oricare ti-ar fi initiativa, asa cum nici initiativa mea nu a schimbat nimic??? Ca nu pot sa te percep asa cum te “construiesti” tu, ca STIU ce e in spatele evidentului… irezistibil? Ca am stiut de la inceput, dar n-am stiut ca stiu si am crezut ca mi se pare? De ce ai putut sa ma vezi “altfel” cind eu nu ma constientizam? Oglinda - pentru ca si Tu esti “altfel”…acel “altfel” pe care, cind il descoperi constient, realizezi ca inseamna “la fel”…Nu, nu-ti fie teama…nu e acel “la fel” care uniformizeaza intru anihilare…e un “la fel” minunat, luminos, care iubeste “altfel-ul” fiecaruia dintre noi…

Intimplare bizara...

2009-06-20T13:53:00.000+03:00

Undeva, doi oameni, o Ea si un El, traiesc, exact in acelasi timp, aceeasi poveste. Aceleasi etape ale indoielii, aceleasi stari, aceleasi “adevaruri” descoperite EXACT in acelasi timp. La sfirsitul fiecarei zile care imi releva ceva important, ii “vizitez”; acum a devenit amuzant sa “gasesc” la Ea povestea zilei pe care am trait-o eu…si apoi, trairile Lui… identice cu ale unui El pe care il stiu eu si care n-are blog…

My way

2009-06-18T22:07:00.002+03:00

Nu voi fi niciodata mai mult de atit, ca sa nu ajung, vreodata, mai putin.
Intotdeauna voi avea "My way" - si drumul si atitudinea.